Peter Ablinger – Voices and Piano

Ceva de socotit o curiozitate, dar – mai bine să mărturisesc de la bun început – nu mai mult, căci pe cât de departe de a mă fi captivat, mi-a dat o sumedenie de idei ce să-mi zburătăcească prin minte. Iar unele dintre ele nici nu au de-a face cu muzica lui Ablinger, ci cu ceva pe nume Royals, albumul cuiva pe nume Alessandro Bosetti lansat anul trecut, pentru care găsesc acum în Ablinger o primă, mare (chiar dacă nedezvăluită, posibilă doar) sursă, inspirație. Desigur că ne putem extinde la întreaga înclinație a lui Bosetti (Zwölfzungen, Exposé, Il Fiore della Bocca). Dar cu Royals am trecut prin aceleași stări și nervi. In termeni simpli: muzica instrumentală (electronică au ba) acordată nu atât la un anumit vocal, cât accentele și inflexiunile vocii umane însăși. Puțin mai mult despre album aici. De unde șterpelim și un pasaj muzical.

Același demers, concentrat chiar și într-o manieră academică, la Ablinger, sursele vocale stabilite, jalonate, șablonate și aici: numeroase voci faimoase, numeroase discursuri, a căror mesaje nu poți fi sigur cât de ambiguu aplicate sunt sau nu. Unele marcante (am avut cu siguranță surpriza nu doar de a fi atent la, ci și de a înțelege o bună parte din ce zice Heidegger, iar vocea lejeră, ușor plescăită a lui Morton Feldman m-a dat pe spate), altele fără așa un ecou. Încastrate sub această formă de album (colecția finală Ablinger o dorește a conține peste 80 de exemple, depășind patru ore), cu fiecare secvență la fel de ruptă de următoarea, trena se instalează inevitabil cam prin ultima jumătate de oră (cu prețul unui Duchamp, Ezra Pound sau Pasolini).

Cu siguranță pot începe să regret că nu recunosc valoarea acestui experiment și nu-mi găsesc plăcerea în audiție. Să potrivești muzica timbral și caracterial crestează cu siguranță un anume plafon al improbabilului. În unele cazuri, a urmări îndeaproape fonație nici nu pare un scop principal: vocea lui Oscar Wilde prea gravă pentru a fi preluată sau un preludiu compus înainte de a porni înregistrarea cu Maica Tereza. Răsfoind cărticica albumului, Ablinger vorbește frumos despre cum tot este ”un ciclu de cântece, deși nimeni nu cântă aici” sau cum ”pianul nu acompaniază de fapt vocile”, ci presupune ”o analiză a vocii”, iar în mare a ”realității”. Iar pianistul Nicolas Hodges pune și el accent pe ”relația dintre cele două părți, contrapunctul lor [...] o dramaturgie a posibilelor relații dintre voce și pian.” Dar până oi reuși să-mi înfrâng indiferența, this all does little for me.

Uhm, uau, tot albumul. Ascultați, selectați după voie.

Eleh – Floating Frequencies. Intuitive Synthesis I-III

Am văzut acest album menționat în câteva topuri 2011, cu toate că este o compilație sau o reeditare pe CD a seriei în trei părți concepute între 2006-8, și n-am prea înțeles de ce. Pe Eleh îi apreciez chiar foarte mult. Acum doi ani, Location Momentum a fost una din cele mai faine descoperiri, de m-am și spetit să forțez nota zicând cât de special îmi sună și cum îmi pare că împinge electroacusticul, în cele mai puternice și incomparabile momente de pe album, înspre pur. De aici, o bună perioadă, și reținerea de a le asculta alte lucrări, precis din teama de a descoperi artefacte mai ieftine. O retrospectivă prea mare nici nu s-ar cere; deși Eleh sunt activi de mai bine de 12 ani, Floating Frequencies / Intuitive Synthesis sunt presupuse a fi chiar înregistrările lor de debut.

Teama precizată nu s-a concretizat, dar nici impresionat de întreaga serie nu sunt. De cele mai multe ori ezit între duduiturile surde din FF/IS I ori aspiratul mai dur și invariabil din FF/IS II. Oricum ar fi, niciodată nu mai ajung la cel de-al treilea album cu aceeași energie și plac. Tonul dat este corespunzător, totul s-ar potrivi pentru două ore de un catatonic repaus, dar rămâne o supă primordială de vibrații și unde, cu bule de presiune formându-se periodic și pocnind. Mi-ar displăcea să se înțelegă că găsesc conceptele de aici a fi brute, crude, crochii, dar tot le-aș numi studii de un anume soi.

Nouveau fixation – Alban Berg (II)

Und jetzt, Sonata pentru pian, care, de nu aș avea concomitent în repertoriu concertele lui Prokofiev sau de nu aș cocheta cu Feldman, Boulez, Crumb (ori cu Herma), aș zice că este cea mai năucitoare piesă pe care am pus mâna. Infinit evocatoare, legănându-se între un lirism neobișnuit auzului și efuziuni înverșunate, în a cărui stufos magnetism mă resorb sau a cărei urzeli uneori o simt sub degete magică. Îmi place momentan și cum măsor îngăduința publicului cu ea; am cântat-o de două ori până acum, prima oară obținând un ușor murmur, deși nu mai mult decât un profesor chibzuind că ”mda, cu siguranță e cel mai liric dintre dodecafoniști, nu-i așa?”, pe când a doua oară aplauzele au murit la jumătatea drumului către culise.

Sigur de recomandări aici nu sunt; nici n-am ascultat-o des înainte să-i dau o formă eu însumi. M-a surprins Barenboim cu interpretarea sa (de pe Alban Berg Collection), cea mai apropiată poate de cum o simt și eu. Curgător, pătimaș, nicicând sacadat – doar cu părțile ”rasch” puțin prea agitate, pe când întreagă dezvoltare a sonatei este inertă. Dar cum versiunea sa nu există pe Internet (și nu am de gând să intru în încurcătură urcând-o), să contăm, bănuiesc, pe Brendel – nu se întâmplă deseori, oricum, să fie o alegere potrivită?

De la acest prime opusuri încolo, în mare măsură, alte plăsmuiri. Chiar și în Altenberg Lieder op.4, mărunte efecte burlande. Drei Orchesterstücke op.6, deja modern-idiomatice. O idilă stingându-se cert, neșovăitor. Însuși Berg căutând uneori să-și schimbe credințele dintâi.

Nouveau fixation – Alban Berg (I)

Înfocat și de propria-mi experiență ori efort de a-l tâlcui din ultimele luni, Alban Berg devine favoritul meu compozitor der Zweiten Wiener Schule. Simplă tendance, poate, tare însă apropiindu-se de categoric. Înainte era Webern, deși numai așa, de la depărtare, după cum suna, fără vreo introspecție reală, din motive pe jumătate înțelese (klangfarbenmelodie) și până în momentul în care am realizat cât de simpatizat este de către toți – primii să fi aderat la trend s-au numit – sau au fost numiți – serialiști, și știm prea bine încotro au purtat ei muzica… (Schönberg rămâne deocamdată ingrat în ecuație, exceptându-i piesa ”Nacht” din Pierrot Lunaire, care a reușit să mă obsedeze mult prea clar…). Brilianța lui Berg, în schimb, pare încă nebănuită în multe momente; expresivități sau chiar ceva senzual tocmai în fragmentele aparent cele mai introvertite, sinuoase și doar atât, fără nimic prisosit.

Un întreg afect generat în mare măsură de primele sale lucrări, mirabile din partea unui proaspăt ”absolvit” al școlii Schönberg – în timp ce Concertul de vioară și în special Kammerkonzert stau încă sub preconcepția a ceea ce aș numi muzică ermetică, Lulu doar un nebun carnaval, iar pentru Wozzeck nici măcar simți că ar fi momentul potrivit.

Ar fi îndeajuns să învârt subiectul în jurul Sonatei pentru pian op.1, cea care mă influențează atât de puternic acum. Dar ascultând înruditul Cvartet de coarde op. 3 a stârnit patima în mine și mai tare. Nu este la fel de strălucit, dar exprimă tot într-atât natura atât de diferită a muzicii sale. Vârtejul contrapunctic și lascivele destinderi armonice, de-o gândim strict muzical; tumultul său bizar și poftirile întru reflexiv strecurate peste tot în lucrare, altminteri. Juilliard String Quartet l-au înregistrat destul de bine, în timp ce Schönberg Quartet îl cântă parcă prea apăsător. Dar voi merge pe versiunea Alban Berg Quartett (preluată de mine de pe UbuWeb, dar aceeași de pe colecția Teldec), care reușesc să mă străfulgere de la primele note și nici nu lasă așa o energie să se risipească.

O piesă primită recent (dar pe care până la urmă n-am cântat-o) a fost ”Die Nachtigall” din ciclul Sieben frühe Lieder. Partea vocală este chiar mai stenică decât acompaniamentul la pian, unul romantic diluat, însă într-un anume punct, unde arpegiile sunt în cascadă, dându-mi un veritabil fior ”bergian”. În mâini și voci bune, aceste cântece pot să sune absolut încântator.

2011, astfel

or How I Must Learn to Stop Worrying and Love the Bop

Sau, într-o formă neșlefuită, lapidară, învăluită puțin în amar, ceva consemnat (deși n-ar trebui) fiindcă nu-mi dă pace. Într-o perioadă în care era indicat să mă concentrez pe alte lucruri. Cu siguranță însă că vorbim de o adicție în cazul meu, când vine vorba de făcut liste și topuri, întreținută de o a doua, cu mult mai monopolizatoare, de a asculta muzică nouă fără încetare, fără măsură, adeseori și fără context.

Toate acestea meritând ceva mai puțin pentru un 2011 muzical vitreg. Desigur, m-aș contrazice imediat menționând că mi s-a părut un an aproape excelent în tot ce ține de jazz. În rest, cu numeroase chixuri mai degrabă. O droaie de artiști cunoscuți, renumiți, favoriți sau doar cu pretenții, venind cu ceva nou, dar irosind momentu(mu)l, încât să nu-mi rămână altceva de făcut decât a căuta în muzici și nume noi, până când nici aici nu multe sună prea original ori aparte. Pe partea melomanului de vină, pe lângă risipirea, împrăștierea gusturilor și a audițiilor în toate și în orice, deja poate puțin prea multă critică pentru propriul divertisment, humor.

Suficient.

Cliquez ici.

VVVV

LISTA

ΛΛΛΛ

Destul de încărcată, dacă este să-mi dau singur cu părerea, și nu atât de fluidă, cursivă, ca în alți ani. Trei-patru concesii, ca să nu rămână ca un șvaițer. O mică surpriză la final. Precedată de un mult prea pătrunzător swan song (pentru care, amintindu-mi de Leucocyte al lui E.S.T. din 2008, se pare că am o slăbiciune). Primele 15-20 albume ar fi veritabilele anului. Ceva mai puțin de atât, favoritele menite să-mi rămână mult timp astfel.

Iar aici pe blog, șapte piese (ori fragmente) – înșirate, din păcate, în josul paginii; n-am găsit un format de playlist care să funcționeze – absolut cvasi-întâmplător selectate, de pe albume pe care nu le-am prezentat aici.

P.S.: Right. Acum, cine îmi zice ce artiști nenumindu-se Kayo Dot au scos ceva nou? Că deja a trecut jumătate de ianuarie și sunt pe sec.