messiaenesque

Pauză generală

Mno gata.

Breakdown. Meltdown. Shutdown.

Ne auzim la vară.

(Archives)

Esbjörn Svensson Trio – 301

Aceasta n-are să fie o recenzie prea fericită. Cum de nu, având în vedere despre ce album și în special ce trupă vorbim, este într-adevăr bizar și aproape neverosimil. Nu sunt vreun hateraș cevașilea, ci poate chiar cel mai deprimat dintre fani. Sunt amețit și învrăjbit de emoții, dar nici nu mă pot detașa încât să percep dincolo de carențe. Totuși, așa cum probabil mulți dintre voi ați fost foarte încântați că mai există un album E.S.T., că suntem norociți să mai auzim muzică de-a lor, cred că din aceeași patimă mi se trage partnicul crez că o asemenea addendă la povestea lor deosebită nu mi-am dorit-o nicicând.

Astfel, tare încântat n-am fost nici la auzul veștii, pe la începutul anului. Zău acum, patru ani trecuți, atât Berglund și Östrom de mult timp călăuzind alte orientări, și trebuia să cred(em) că ce se petrece nu e obișnuitul păcat postum de a licita muzici necântate? Judecată, desigur, sedusă îndată de grozavul pardon că totul ține de aceeași sesiune din 2007 din care a izvorât și Leucocyte, plus că ar fi restul din ceea ce însuși Esbjörn a figurat a fi un dublu album. Speranță păstrată până la prima audiție. Totul este mai puțin meritoriu.

Defel un album rău sau afar-de-stil, 301 este depreciat de circumstanțe. Și nici nu este primul album care să se simtă nelalocul său, față de care să existe anumite rezerve. Cel dintâi s-a numit Leucocyte, apărut la nici trei luni de la moartea lui Esbjörn, suvenir și tribut cumpănind greu. Diferența este că a fost de o copleșitoare izbândă, cu a sa văpaie, gravitas sau splendid patos, cu ale sale frapante dimensiuni experimentale, atipice și cu partea sa de finalitate alla requiem. Or nu este al său mesmerism puțin șters acum?

Cert, 301 nu este pe măsură. Și remarc destule încercări de a-l semeți, de către critici și fani laolaltă numindu-l ”cel mai bun”, ”definitiv”, ”desavărșit(or)”, ceea ce sincer mă siderează. Intențiile sunt nobile. Este într-adevăr un closure față de Leucocyte: piese frumoase, păciuitoare, muzica de trio destinsă și deslușită, în mare parte chiar detoxificată de interferențe și distorsiuni electronice, de atipic și vânzolitor; radioasă, împlinitoare. Dar tot este un soi de ”B-side” al acelei sesiuni, placid în stil, fragil în al său sanctum. Iar că nu-i simt legatura vitală, complinirea adusă suitei E.S.T. mă neliniștește poate cel mai mult.

Astea fiind zise, două complimente, celor două epice neprețuite – și pe bună dreptate regretabil să fi rămas neauzite – ale albumului. Nicicare fiind ”Inner City, Inner Lights”, cu al său lent tic-tac din care ar trebui să se desprindă, până și numai la un simplu zvâcnet arpegic al lui Esbjörn, dar nu se întâmplă, iar fiecare notă a pianului zbârnâie. Ci ”The Left Lane”, ce-i urmează, cu o melodie simplă, alert-dandy, din care restul este pură, animantă fantezie. Apoi ”Three Falling Free Part II”, pur și simplu excepțional. Östrom este suprem, aproape la fel de mult precum cu ale sale amenințătoare tunete în ”Premonition – Earth” de pe Leucocyte, finisând încă un tāla propriu, pe care toți avansează euforic. Către sfârșit, Berglund iarăși face ce face și își preschimbă instrumentul, aci într-o aspră chitară electrică. Unde Leucocyte se săvârșea îndurerat, debusolant, asurzitor și evanescent, aici ”The Childhood Dream” este de o naturală consolare, sedare și ecou.

Sincer însă, să am păreri atât de împărțite, poate pentru prima oară, față de un album E.S.T., este în sine un sentiment dureros. Prima dată când cutez și căznesc a recenza un album al lor și nici măcar nu-i pot celebra victoria.

(bicicleta galbenă, aprilie 2012) / (English)

Joe McPhee – Soprano

Văzându-l acum o lună, pentru a doua oară (și într-o postură mai de protagonist, deși nici prima oară, în liga lui Brötzmann, nu a fost mai puțin memorabil; că veni vorba, aproape un an rotunjit și de la nebuneala aceea), dar abținându-mă a irosi cuvinte pe ce-am trăit acolo, bănuiesc că aș putea compensa cu un album. Slab însă, pentru că nimic nu se prea poate asemăna cu reprezentațiile sale: e un caracter formidabil, siderând adesea cu ce învârte la, cum se exprimă prin sau cât exală din instrument. Eu unul încă mai caut așa senzații prinzătoare în albume. Pieces of Light, zvonit a subjuga pe deplin simțurile unora, încă are a-mi provoca vreun atac; nici pregătindu-mă pentru concert cu acele albume Survival Unit III n-a fost de un rost prea mare, deși ele oglindesc ceva greu, largo și învârtejit din esență.

Nimic suprem nici în Soprano, dar chiar îmi place cel mai mult și este de o reală frumusețe. Exponatele sunt mult vădite (interpretul, interpretarea, muzica lor confluentă), iar McPhee cântă doar, singur și printr-un unic mijloc, frust și intim și elegant, fără să facă o saxologie din asta, dar tot ieșind un exposé complex, cu el foarte viu sau muzical sau țanțoș sau pasionat sau liberat sau sausau, în secvențe iuți și obișnuite. Albumul este și elementar și subtilizat, glosând de la melisme și intensități continue la crâmpeie de melodică, de la o ilogică muzicalitate aproape ECMistă (gândul potrivirii cu înțepătorul Garbarek înfiripându-se hazardat) la strânse exercitări ale instrumentului. O considerabilă parte (dar poate cel mai bine prima piesă) se simte a fi o improvizație dintr-un ”long shot”, fără a căuta după suflu și inspirație prea mult, variind astfel și mai impresionant de la delicat la pătrunzător. În ”A Night on Rose Mountain” sălășluiesțe ceva mai frământător, a descântec. Între aceste două stări, netulburate, pastorale melodioare, chiar de lăsând intonații mai metalice ori mai lunecoase să se refracte. Rareori emoția și sonoritatea te cuprind astfel, răvășesc în sine apoi se revarsă înapoi în afară și mai radiant.

Chelsea Wolfe – Mistake in Parting

Muzică ușoară din nou, fiindcă mai durează până să mă inspire ceva mai deosebit (dap, atât de rău merge). Majoritatea, dacă nu chiar toți, au făcut cunoștiință cu Chelsea Wolfe ascultându-i cea mai recentă dintre isprave, Apokalypsis (sau Ἀποκάλυψις, pre grafie elenă), ceea ce pentru moment este și ideal, fiind genul de album la care să mustăcești măcar, cu întreaga sa aventurare fără ocoluri în negură, cu al său seducător doom & gloom. De fapt, iată un clip.

Șiii ne-am putea opri aici, doar că țin să-i prezint începuturile muzicale, pe cât de diferite, nebănuite și poate chiar cu prea mult astâmpăr. Și de care aprope nimeni nu zice niciodată nimic. M-am lămurit prea târziu de ce. Astfel, fac mai degrabă un faux-pas aducând vorba de acest album, pentru că ea s-a dezis destul de categoric de el, zicând că a fost ”naivă pe atunci și i-a lăsat pe alții să-i spună ce să facă cu cântecele”. Ceea ce e de înțeles și se poate auzi și în muzică; în același timp, se mustră poate un pic prea mult. Chiar și fără fard goth, nevroze, voci demonice sau incantații (în schimb amorezată sau frustrată întru cele, dar asta e), e o cântăreață sympa. Bineînțeles că a ieșit din așa un cocon de atunci încolo (deși, din moment ce debutul de restart The Grime and the Glow nu mă impresionează, tot Apocalipsul rămâne senzația tare); totuși, e o surpriză plăcută.

The War on Drugs – Slave Ambient

De pe o listă foarte scurtă de albume de anul trecut pe care simt mai nou că trebuie să le validez, să le dau acea jumătate de stea în plus sau pur și simplu să-mi ascult mai intens (oricare din aceste perspective e mai nimerită): The War on Drugs, al căror album, în perioada de-atunci, n-a prea făcut decât să rămână pe poziții, nici dramatic, nici cu ceva ruinos; folk rock stas răsfrânt în reverb stas (unii zic psihedelic, shoegaze), dar cu skepsis indie și bonomie muzicală. Delectabil triumf nu este încă nici acum, dar într-acolo se avântă agale.

În mare deoarece este nestrămutat de plin de sunet și energie. Cântece baladice ori galopante. Acorduri puternice, mult surround și chiar că o atmosferă din aceea, ferecătoare, pulsantă sau amețitoare. Adam Granuciel e cam monoton peste tot, sau cel puțin până la ultimul cânt, care afundă o tentă retro și-așa simțitoare taman înspre Dylanesc (iar altă piesă, ”Come to the City”… scuzați gândul, dar e de un freamăt apropiat cu orice moment expansiv de pe Division Bell). ”Folktard” ceva mai cunoscut, Kurt Vile, cu două apariții deși oficial s-a scos din joc, agasant de felul lui, dar subjugat aici numai la chitară. Piesele mediane urmează alt traseu, conceptual, într-o ambianță mai urbană, sclipitoare, ”neonică”. Până la urmă, Slave Ambient rămâne cu același dualism: fugaci și comod, dar și volubil, muzical, magnetizant.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.