John Vanderslice – White Wilderness

by Viktor Bach

John Vanderslice se apropie abia acum de forma lui Sufjan Stevens sau a lui Bon Iver (aici o spun din surse) de acum patru, cinci ani. Pare un mod de a-și da drumul care se resimte în White Wilderness, dar care nu semnifică o schimbare importantă, ci – și mai bine, aș zice – o strălucire. Păcat însă: Sufjan a fermecat prin concepte, storytelling și metafore atât de mult, încât acum îi se acceptă murdării autotunate; Vanderslice, în principiu, este mult mai natural, cu feeling pentru efecte de pasaj, având ștaif de songwriter ș.a. Însă niciodată nimic măreț proiectat, întotdeauna interiorizat, pop-armonios, semplice.

Exceptând două meditații de un tact tocit (After It Ends), tot ce ține de album este mai pretențios. Albumul a fost înregistrat în trei zile, cu o producție mai bună decât în cele realizate luni îndelungate. Dincolo de cum John și Minna Choi se admiră reciproc vocal (Convict Lake) sau de degetele alunecate pe clapele pianului între rândurile poetice este multă orchestrație: suflătorii se aud fain; cordarii, în măsurile agitate, vin cu un sunet mai crispat. Pe ecourile ritmice ale unei parade cu fanfară dintr-un orășel americănesc,  Alemany Gap este redat în culori mult mai reci. Plăcută muzică – și o jumătate de oră în plus de audiție în, deja, multe ocazii repetate.

Advertisements