Le Quatuor de Jazz Libre du Québec

by Viktor Bach

Dacă în materie de rock progresiv sau jazz-rock, quebechezii (zic bine? quebecuazii?!) ar putea să-și revendice un loc în rândul școlilor muzicale, pun prinsoare că exemplele nu curg de la sine în ce privește jazz-ul jazz, chiar și cu ascendența lui Oscar Peterson (de a cărui naționalitate eu unul, în ignoranța mea veșnică, nu m-am interesat totuși de la bun început) sau cu vortexul anual de la Montreal – ca să nu mai vorbim de muzică creativă. Le Quatuor de Jazz Libre du Quebec este creditat a fi primul ansamblu de free jazz din provincie. Albumul din 1968 nu pare tocmai o raritate, dar nici proslăvit de toți nu este. Trupa a activat până în 1974, scoțând și alte discuri dar sub denumiri schimbate, influențând apoi alte bisericuțe sau manifestări muzicale similare în continuarea deceniului.

Totul pare făcut rațional, în diferite registre, pornind de la familiar la caleidoscopic. Sunt destule tensionări, dar grupul nu țintește înspre extreme și pare mai mult absorbit decât cu chef de a jubila. Prima piesă este tradițională (temă – dezvoltare – schimburi – concluzie), astfel că dublul impact sugerat prin titlul de Stalisme Dodecacophonique nu prea există. Abia apoi are loc afundarea în jazz fără repere, plăcându-mi încleștarea concentrată din Fuseau mai mult decât celelalte movimente. Doi muzicieni se remarcă: Pierre Nadeau se alătură cvartetului de la Opus 2 încolo și parcă nimeni nu-l mai oprește din clămpănit. Rezonez în schimb cu trilurile milesiene ale lui Yves Charbonneau, dar intervențile sale sunt prea frugale. Cu mai multe efecte statice, l-aș fi apreciat pe Guy Thouin la percuție poate cel mai mult. N’avait jamais fait si beau si longtemps, ca ultimă lucrare, pare și o sinteză sau un mixaj, cu diferite frecvențe de radio schimbate, captând jazz vechi, lecturi, armonii din Rachmaninoff sau din colindul ”Mon beau sapin”, în timp ce intriga muzicală stăruie.

Advertisements