E.S. în afara E.S.T.

by Viktor Bach

(copypasta harmonium.ro și viceversa)

Sunt un om bizar și irațional, cu puncte de vedere bizare și iraționale, iar moartea n-a fost un subiect evitat de mine, ci, o bună perioadă, de mare însemnătate. La întâmplarea unor nenorociri, au existat cei care, amintindu-și de ideile mele nonconformiste și de cât de mult i-am putut enerva cu ele (sau chiar cât de incapabil emoțional sunt), au ținut să-mi spună câte prostii am putut să debitez și să-mi deschid ochii la cum și prin ce trece lumea. De atunci (a nu se înțelege, din cauza asta) mi-am uitat definițiile și însemnările prin sertare. Iar acum trei ani, vestea morții lui Esbjörn Svensson mi-a trezit eludata-mi reacție umană și tulburătoare. M-a îndoliat, precum nicicând altcândva.

Mă încadrez într-un fanbase al unor artiști vechi care nu mai sunt sau, neîntârziat, nu vor mai fi printre noi. Dar cu E.S. a fost altfel, chiar dincolo de vârsta sa ori de cât de mult sens a avut accidentul. Nu mulți îți sunt artisții favoriți și nu periodic se întâmplă să-i pierzi. Mai tragic este sentimentul muzicii care s-a stins. În 15 ani de muzică – muzici! – tot mai scindată și vremelnică, agățându-se tot mai mult de momente rare de inspirație, parcursul incredibil de unitar, logic și tot mai spectaculos și mai special al Trio-ului a marcat, paradoxal, o generație întreagă.

Dacă nu aș simți o ușoară doză de marketing și viciere în post-producția ultimului lor album, Leucocyte (lansat la trei luni de la moartea lui Svensson) – prin titlul sugestiv, grafica de album ce se dezintegrează și nume de piese fatidice (”Premonition”, ”Ad Mortem”), aș crede că este expresia profundă a ceva. Niciodată E.S.T. nu au dat semne serioase de preschimbare, în afară unui (nu-)jazz dorit a fi tot mai personalizat și tot mai briliant; deodată, produseseră avangardă, improvizație pură, plină de angoasă sau freamăt în locul exultării și a sclipitorului, foarte încărcată și intricată; bizară și irațională. Și nu în ultimul rând, suna a apogeu; și, sub influența sorții lui Esbjörn, a cântec de lebădă.

Până în prezent, atât Dan Berglund cât și Magnus Öström au demonstrat ce au putut face în sensul unei muzici noi, de nu și într-o direcție diferită. Niciunul nu a persistat în stil E.S.T., deși la Öström există un ecou. Pe vremuri creatori, experimentatori și virtuoși, amândoi interpretează acum partituri mult mai tradiționale la instrumentul lor. Berglund vrea să se simtă tânăr, pe ritmuri de rock și jam sau în distorsiuni psihedelice. Öström preferă în continuare să cânte nu-jazz. Tinerii din ansamblul condus de basist sunt cam necopți; trupa adunată de percuționist e destul de slabă. Ambele debuturi conțin o piesă compusă în memoria lui Esbjörn; ”Song for E” e frumoasă, ”Ballad for E” nu-mi place la fel de mult.

După doi ani în care, de 14 iunie, ascultam integral toate colecția de albume E.S.T., acum am făcut ceva diferit și am ales câteva colaborări sau prezențe ale lui Esbjörn pe alte albume, împreună cu alți artiști contemporani sau în alte ansambluri. Toate au fost prime audiții. O listă completă pare să fie oferită aici. În afara câtorva proiecte răzlețe, celelalte conexiuni (în special cu Nils Landgren sau Lina Nyberg) sunt mai solide. Berglund și Östrom se alătură și ei deseori, însă nu sunt creditați ca Trio și nicio prezență nu este caracteristică stilului lor împreună. Există doar Jag Vill Aldrig Mer Vara Ful Och Ensam (2005), care nu apare oficial în discografia E.S.T., un album foarte scurt și cu piese facile și narațiuni de Kristina Lugn.

Majoritatea albumelor ce urmează a fi menționate datează din 1996-97 încolo, perioadă puțin ciudată pentru prestații auxiliare (și cu greu semnificative, pentru Svensson, Berglund și Östrom deopotrivă), concomitentă cu ascendența E.S.T. dincolo de orice predicție. Nimic blamabil, însă; Esbjörn a fost un autodidact și s-a adaptat în diferitele sale proiecte. Pe de altă parte, cristalizarea stilului E.S.T. se dovedește mai pură, distinctă și în afara influențelor incidentale. Pe 5000 Miles scos de Nils Landgren Funk Unit, este foarte dificil să-l recunosți pe Esbjörn la instrumente electronice. Orientarea lui pianistică (într-o foarte mare măsură precum cea a lui Jarrett) este ceva ce am apreciat imens. Album deloc rău, în afară de câteva funkisme gratuite.

Jazz vocal, cu artistele de profil Lina Nyberg și Viktoria Tolstoy ori prin ”chanson”-urile nordice ale lui Freddie Wadling; muzici ușoare oricum. Dacă muzica stră-stră-strănepoatei lui Tolstoy se potrivește unui pauze de ceai la Cărturești, Nyberg prelucrează momentele muzicale, manierat-lirică în duo cu un Esbjörn frapant de tradițional (Close, 1993) sau susținută de un cvintet dinamic (When The Smile Shines Through).


Poate cel mai vrednic de interes album al lui Esbjörn Svensson este Swedish Folk Modern, în duo cu deja-menționatul Nils Landgren. Stilistic, poartă cea mai puternică semnătură a lui Svensson în afara E.S.T., în timp ce Landgren își dezvăluie o latură mai artistică, nu într-atât de cadențială, cu o lăudată profunzime emotivă a instrumentului surprinsă. Totuși, SFM nu se apropie de creativitatea caracteristică lui Svensson în Trio; sunt prelucrări melodice și jazzistice conforme, miniaturi de un farmec specific, mici impulsuri și contraste, destinderi de răstimp, sunet și atmosferă.

Consonant exemplelor vocale sau lirice, în acompaniament de jazz instrumental, putem încheia cu ceva rar din partea E.S.T., un cântec trist ascuns pe Seven Days of Falling. Mult timp am crezut că Esbjörn este cel care cântă, dar se pare că m-am înselat și e vorba de Josh Haden, fiul legendarului Charlie H.

Advertisements