Mistuire

by Viktor Bach

Uneori tind să cred că ce îmi doresc cel mai mult în muzică sunt contraste. Nu sunt convins că asta m-ar face mai puțin ordinar. N-ar trebui. E o forță elementară. Dar în cele din urmă mă amăgesc singur, știind cât de mult vor oamenii să trăiască în armonie. Caz în care, chiar și în muzică, cel mai mare contrast agreat este cel mai mic dintre contraste, unul minor, firesc, schimbător, într-o succesiune de senzații sau stări – preferat, în ultimă instanță, unei frici la fel de mari, aceea de monotonie, de vacuu.

Pot înțelege; nu sunt străin de asta. Vesuvio – Pompei a fost un contrast în succesiune. Două experiențe diferite în două zile consecutive. Urgia și jertfa. Pe Zeit de Tangerine Dream, pe o vreme perfectă (deși pentru mulți mizerabilă), disperat a escalada în timp ce mulți alții băteau în retragere, răvășit de colos, absorbit în negureala înaltă, vrăjit de vocile subpământene din prăvăl, trăind clipa fără să-i simt bătaia de puls, Vesuvio a fost sinestezic.

Pompei nu pot spune exact ce-a fost. În mare parte m-am desfășurat în stilul meu personal de headphones trotter, playlist-urile mele de călătoriile nefiind niciodată concepute la întâmplare. După ce magia de a dănțui, singur-singurel la opt dimineața, pe muzică de Pink Floyd, fix în Anfiteatrul unde acum 40 de ani au creat o capodoperă, s-a risipit și după ce am parcurs apoi un cvartal din Scavi pe muzici mai mult sau mai puțin sugestive (Antique Dreams, Tangerine Dream / Symphonica, Ruins) – dar mai ales după ce intrasem în a patra oră de stat în toropeala acelui labirint și cu o crescândă iritare față de bulucurile care înfundau ulițele doar pentru a arunca o privire în nu știu ce bordel – am simțit nevoia să-mi sparg urechile, introducând aici ceva Kayo Dot, apoi violentele efuziuni din Como una ola de fuerza y luz de Luigi Nono. Nu e prima dată când amestec muzică modernă cu ruine antice, însă de când am ascultat, în aprilie, Sinfonia lui Berio sus pe colinele palatine – ceva și mai fantastic – a trecut clipa și nu mai pot povesti nimic. În fond, ce aș fi putut alege, să fi fost specific (ni s-a inoculat la cursul de istoria muzicii că strămoșii noștri latini ar fi avut gust doar pentru muzică orgiastică)?

Nu pot fi încrezător în arta lui Nono după doar câteva ascultări. Este o lucrare valoroasă în domeniul manipulării muzicii (prin intermediul bandei magnetice), cu o partitură ingrat de acerbică pentru orchestră și doi soliști, un glas al revoltei și un pianist aproape căznit. Există un substrat politic, de ură, revoltă și revoluționarism – însă în momentul acela am fost ignorant față de orice nu ținea de ce-mi imprimă muzica. Cu toată pledarea mea pentru contraste plenare, Como… în sine este destul de scindat, cu intrări de ansamblu sau solistice dictate, cu salturi între duro deciso și docissimo serene, cu intermediari difuzi (banda captează, înlănțuie și alterează elanul viu), dar cu o tensiune care nu se destinde deloc.

Revenind la audiția din Pompei, mă simt prost făcând corespondențe facile: virulență, texturi pârjolite, glasuri fantomatice, lamentație. Cum scrie cineva, taman pe Amazon, ”muzica aceasta este despre nimicire”. Dar asta mă face să mă gândesc, cât de mare a fost contrastul? Oare nu am stabilit o legătură particulară? Este Como una ola de fuerza y luz atât de șocantă, dacă nu lași totul să mocnească în tine? Patimă, furie, mistuire. Forțe elementare.

Advertisements