Dave Burrell – Echo

by Viktor Bach

Până acum, toate albumele pe care eu personal le-am criticat au fost bine primite de cititori (Andu și Kohntarkosz, cel puțin), așa că pot zice să vă pregătiți pentru ceva cu adevărat special. Cest album al lui Burrell, luat la întâmplare (recomandat de nici nu mai știu cine sau de ce), ar putea rămâne printre cele mai urâte albume de free-jazz pe care le-am auzit. Există un sâmbure anarhic și antimuzical în demers, într-o perioadă de fascinație pentru nemărginite ardențe, însă cum nu toate albumele acestui val ”olatunjinian” de expresionism pot fi de același calibru, aș vedea în Burrell un simplu provocateur, cu un act agasant și tare mânjit.

Colectivul nu este nici el compus din inculți, remarcându-se măcar Archie Shepp la sax (care, bănuiesc, își lansase propriul magnum opus până la sfârșitul anilor ’60) sau Clifford Thorton la cornet (care i-a lansat, printre alții, și pe Joe McPhee). Burrell povestește că toți au răcnit pe întuneric până să treacă o jumătate de oră și că francezii nu au știut cum să prelucreze toată treaba.  Piesa ”Echo” e brutală, ”Peace” – derizorie. Inițial doar Burrell mi-a trezit atenția, bătând fără milă în instrument în prima instanță, exersând, ironic sau batjocoritor, game sau cântând indiferent pasaje de serenade romantice în a doua; dar și ceilalți își schimbă dispoziția, și îi prefer constrânși vacarmului decât fiecare de capul lor. Totul sună ori fără gust, ori fără rost.

Burrell a fost îndeajuns de excentric în acel an încât, după această ”descărcare nervoasă” să încerce, tot pentru (aparent) radicalii de la BYG (MuDon Cheery, Art Ensemble of Chicago, Camembert-ul celor de la Gong), o transcripție după Boema lui Puccini, blocându-se undeva ”între clasic și jazz”. După un hiatus de aproape nouă ani, se va inspira din nou din Ellington și Monk.

Advertisements