Kalevi Aho – Simfonia a IX-a / Concertul pentru violoncel

by Viktor Bach

Tare aș vrea să știu dacă mă pot învinui că aud pentru prima dată de unul dintre cei mai celebrați compozitori din ultimele decenii. Doar ascultându-i aceste două lucrări (în special simfonia) m-a entuziasmat într-atât de mult. Creditat a prefera formele arhitectonice ample, eu aș remarca totuși și o anumită versatilitate, din moment ce a compus concerte aproape pentru fiecare instrument în parte, alteori, după cum se poate observa și în această simfonie ”pentru trombon și orchestră”, introducând ceva inedit și în genurile plurale. În fond, însăși combinația de pe acest disc (ce face parte dintr-o integrală ”simfoniconcertistică” oferită de Orchestra Simfonică din Lahti), între o simfonie care înalță virtuozitatea concertistică și un concert dezinteresat de vechiul concurs între solist și ansamblu, este remarcantă. Înșiruindu-se după o simfonie programatică (a VII-a, a ”Insectelor”) și una monumentală (a VII-a), cea prezentă este o simfonie ”a noua” (din cincisprezece, până acum) atipică poate, fără un caracter definitiv (eventual testamentar) sau pe măsura așteptărilor grande impuse de istorie, însă de o urzeală lucidă, vârtos expozitivă, copioasă în senzații.

Prima parte este impecabilă, nimic nu m-a uluit mai mult la prima vista decât compoziția; instrumentație echilibrată, fiecare sunet la locul său, toate melodiile conturate, împlinite. Desigur însă, vor ieși în evidență secvențele muzicale distincte; nu știu dacă este chiar polistilism, în genul ”muzicilor diferite” ale lui Schnittke ori Ives. Mulți consideră aceste referințe ironice; în broșura discului, Anne Welter vorbește despre ”clintiri temporale”. Mie totul mi se pare însă puțin mai resentimentar; dacă prima dată suntem introduși cert în atmosferă preclasică (Telemann, Charpentier, ce oare?), a doua întoarcere este mai puțin nostalgică sau străvezie, nemaivorbind că timp de patru minute halucinante, culminația presupune o progresie prin toate perioadele muzicale: chassé haydnian, tumult beethovenian, amploare post-romantică, polifonie serială, zarvă și dezbinare. Următoarele părți renunță la neoclasicism și la energii pozitive. Adagio descinde în cele mai surii stări, încât recurența ”baroccoclasică” este mai fadă, evazivă. Finalul împrumută ritmuri și accente rosiane, puțină păsărească a la Messiaen și cuprinde o cadență ireală a trombonistului.

Absorbit de o debordanță simfonică este și presupusul Concert, scris mai devreme cu un deceniu, aprig și de un pesimism apăsător, poate și puțin infatuat. Nu numai că celistul nu are o voce pătrunzătoare, dar ”se chinuie să nu fie înăbușit de izbucnirile violente și haotice ale orchestrei” (idem Welter) sau, aș zice eu, încă și caută a evada dintre orchestră și antiteza ei (un grup minor de instrumente neobișnuite). Asemănător, pasajele estompate, deși nicidecum tihnite, redau suflu unor vietăți mărunte strecurându-se printre dărâmături. Finalul rămâne fără vlagă, note ale zădărniciei.