Brian Eno – Drums Between the Bells

by Viktor Bach

Caracter ingrat de cronică de întâmpinare, având în vedere cât de proaspăt este materialul, dar și pentru că, într-o oarecare măsură, rânjesc gândindu-mă cum continuă toți să fremete la vestea unui nou album Eno. Britanicul rămâne un artist influent. Chiar și cu o reacție pragmatică la noutate, faptul e consumat. Eu unul sunt întotdeauna interesat până acolo încât să nu-mi fac speranțe deșarte. Am un reflex pavlovian față de albumele sale vocale, pornind de la succesul nebun în anii ’70 cu al său ”Warhol pop” în detrimentrul ambientalului seminal (iar din perioada recentă, Another Day on Earth începe să mi se acrească). În ce privește muzica electronică, de două decenii încoace nu a fost cazul să fi venit cu ceva deosebit decât o singură dată (January 07003) și atunci nu i-a păsat nimănui.

Drums Between the Bells are însă un clenci care l-ar singulariza. Totul ține de poezia lui Rick Holland, interesantă oarecum – variind cel puțin între pompos-fantezistă (”Dreambirds / The Floating Coco / The Pretilla Hen / The Parrot Arachnis…) [?!] și zăvorâtă într-un minimalism propriu (”Seeing the real in things / really seing the real / describing the exact (…) of what it is you see / or what you seem to see / You really seem to see the real…) [și.cam.tot.așa] – căreia i se păstrează caracterul, care imprimă o direcție anume, de la care Eno se inspiră în întregime. Partea proastă este că albumul este în egală măsură un fel de audiobook, Eno potrivind practic acompaniamente. În contrast cu sonoritățile mai dense de pe Small Craft on a Milk Sea, stilul revine aici la banalități (de)mult presetate. Albumul ar fi și mai reușit fără impresia că se desface de la jumătate încolo, că sunt prea multe tablouri și senzații diferite. Dar asta depinde până la urmă de genul poetic cultivat. Un volum omogen și legat intrinsec, nu este. Stihuri întru moment – mai merge.

Eno disimulează incredibil de mult, prin diferite șabloane: trip-hop (”Bless This Space”), New-Age zăhărit (”Pour It Out”), ecouri ale vechii serii pacifice ”Ambient” (”Dreambirds”), drone luminos din perioada Cluster (”Fierce Aisles of Light”), electro-pop de 8-biți (”Multimedia”) etc. Există un singur moment (”Breath of Crows”) în care ai zice că se expune în prezent, în loc să se oglindească în trecut, cu glasu-i suferind de melancolie și muzica-i inertă. Un șoc se produce.

(Pe discul secund al ediției speciale, versiunile instrumentale sunt un surplus îndeajuns de sâcâitor: sinonimice, dezbrăcându-se simplice de poezie în loc să ofere un echivalent sugestiv, accentuând și mai mult pericolul ațipirii sub un efect caleidoscopic, precum și iarăși caracterul de muzică ce se desface, inițial în miniaturi fără miez, apoi în sunete gratuite, superflue.)

Advertisements