Mostly Other People Do The Killing – The Coimbra Concert

by Viktor Bach

Muito engraçado, rapazes! Adică mă reped eu să cumpăr albumul, de cum îl văd în vitrină, crezând că e The Köln Concert, și când colo?! Ei, drăcie!! Culmea e că nici nu există pian aici, iar dacă îți vine să potrivești albumele pe baza improvizațiilor somptuoase, deja e gândită superficial toată treaba; Köln e solemn, Coimbra e scrambled jazz. Așadar, mare atenție la acești falsificatori, pentru că nu fac asta de ieri, de azi. Nici măcar nu se obosesc să le contrafacă la marea finețe. Aproape ca o festă: ”am înlocuit un clasic muzical cu produsul nostru trăsnit, să vedem dacă observă cineva”. Oricum, eram hotărât să mă leg de toate fleacurile de pe acest album; singura problemă este că-mi place teribil.

Ironiile persistă. The Coimbra Concert n’est pas un concert. Concertul a fost atunci; două seri, mai exact, cu impresia că ar lua-o de la capăt în a doua (Pen Argyl, prima piesă de pe discul 2, trecând în revistă toate temele profilate în ora dinainte) iute risipită. TCC este un dublu album intens, provocator, însă nu mă îndoiesc că, la fel de bine, poate fi greu de dus; vorba unui amic: ”înaltă energie, în stil Duracell, […] solouri interminabile, citate geeky din clasici […], pentru ca totul să reînceapă pe piesa următoare pentru încă nșpe minute”. Băieții cântă fain de tot, dar pot fi taxați și pentru prolixitate: nu termină nicio melodie începută, joacă un ”catch me if you can” ori cu ascultătorul ori între ei, fiecare adaugă de la el câte ceva după bunul plac ș.a. Sunt surprins că Moppa Elliott a compus piesele (sau măcar ideile de bază), pentru că nu el dă tonul; Peter Evans (infatigibil în acest an, cel puțin șapte albume scoase) și Jon Irabagon sporovăiesc, se rățoiesc sau se întrec, iar Kevin Shea chiar ar fi un copil-problemă, schimbând la pulsuri în neștire, plictisindu-se în toiul acțiunii sau băgându-se în momentele cantabile.

Concertul în sine mai exprimă ceva. Există concerte de free-jazz care țin de plăcerea haosului, cele care urmăresc să modeleze o nouă sferă sonoră sau cele desăvârșite de limbajul comun al artiștilor. The Coimbra Concert este cu siguranță mult mai distractiv. Filtrând toate împrumuturile distinse sau fanteziste, nerespectând toate regulile care nici că există, putem socoti, deasupra muzicii lor, actul (și al lui energie): exultant, versat, viclean, pretențios.

Cvartetul pune ”fun” în free-jazz. Mda, știu că nu se află, dar lor le iese.

(copypasta bicicletagalbenă)

Advertisements