Sofia Gubaidulina – Offertorium

by Viktor Bach

Pare-se că se insistă permament pe anumite aspecte în toate marile opusuri care, altfel, o portretizează mult mai complex și eminent pe Sofia Gubaidulina: în principiu teismul simbolic profund și ubicuu, combinat cu propria desfășurare criptică a muzicii, un ”double kiss” prin care ea a ajuns alienată, des respinsă în Uniunea Sovietică și neamintită în afara ei. În acest sens, nicăieri povestea nu întregește mai mult muzica decât în Offertorium, care în mod ideal ar putea oglindi măiastra comuniune dintre compozitor și instrumentist [aici Gidon Kremer], fiind ”un exemplu de piesă atât șlefuită pentru, cât și inspirată de persoana pentru care a fost compusă și dedicată” (wiki, posibil Oxford Dictionary), dar tinde mai mult să-și relateze miraculoasa promovare internațională (printr-o breșă a cenzurii regimului), în timp ce, sentimental, pune accentul pe exil interior, suferință, sacrificiu sau probabila aspirație de a transcende prin sacrificiu.

Mărginindu-ne la compoziție, sunt și aici formal indicate o sinteză Bach-Webern și un deconstructivism tematic; din fericire, toate variațiunile și toate efectele tehnic-instrumentale sună în sine briliant. Offertorium conține cea mai puternică agonizare solistică pe care o resimt de la Concertul pentru violă al lui Schnittke încoace (deși s-ar putea să mă gândesc prea des la acela), orchestra dovedindu-se într-adevăr ostilă. Lucrarea nu mi se pare convingătoare de la bun început – ceva ce am simțit și în alte lucrări ale Sofiei Gubaidulina (să zicem Canticlul Soarelui) – așa că ultima parte, cu a sa imnică unitate, urmată de o ultimă tânguire a viorii, este cea sublimă.

Advertisements