Proms ’11: Honneger, Bridge, Berg, Castiglioni, Debussy

by Viktor Bach

Semn că nu m-am lecuit, o să trec în revistă încă un concert care (în primă instanță) nu m-a ademinit cu nimic mai mult decât cu al său program, muzică nouă pentru mine (în același timp și rare abordări în istoria festivalului, lucrarea lui Castiglioni fiind chiar în primă audiție la Proms) exceptând capodopera lui Debussy. Asemenea melanjuri sunt, aparent, specialitatea lui Oliver Knussen. Înclinația publicului nu este niciodată pe măsură, pentru că audiența a fost, din câte am citit, slabă (”box-office poison”, pronostica David Nice de la bun început), ceea ce, având în vedere că a precedat tradiționala sâmbătă de mij-de-festival cu program bazaconic pe gustul publicului, e numai bine.

Va să zică, varietate – ”lucrări ale secolului XX european, o constantă care îl plasează pe Arthur Honneger alături de Frank Bridge, îl prezintă pe Alban Berg, transpunându-l pe Baudelaire întru prețuirea vinului, și prezintă portrete ale iernii și mării, cu piese de Niccolo Castiglioni și Claude Debussydupă spusele comentatorului. Knussen a găsit un acord mai bizar: ”virtually everything this program has to do is with a different type of moisture: you’ve got steam from Pacific 231, the brook in Frank Bridge, you’ve got wine, you’ve got ice and you’ve got sea… what more could you want?”.

Ambele piese ale lui Honneger au fost de o plasticitate simplă (în ciuda aluziilor de style mécanique sau surescit postbelic în Pacific 231), împlinind în numai un sfert de ceas un contrast desavârșit de stări, imagini și moțiuni, de-o parte goana fumegândă, cu șuierul iritant de corni și trompete, iar în Pastorale d’été, briza fugară, dată de fioriturile anacronic-romantice de flaut înviorând o scenă idilică, adormită. Program lipsit de contraste puternice în continuare, formându-se în miez meditativ în întreaga muzică. Între combustia ferată din Pacific și, două ceasuri mai târziu, ultimele talazuri din La mer (deși nici ele întocmai convingătoare), numai anumite izbucniri sugestive din aria bergiană au mai răsărit. Pulsul a scăzut cu There Is A Willow Grows Aslant a Brook a lui Bridge, în niciun moment al ei o plângere spastică a sorții Ofeliei, cu mici ornamente bucolic-victoriene, altfel profund deprimantă, și mizeria bahică din Der Wein.


Frank Bridge – There Is a Willow Grows Aslant a Brook

Incomodă, poate, succesiunea de piese scurte și tușe dificil de impregnat din prima parte, simpatia ceva mai mare a publicului pentru Inverno in-ver a lui Castiglioni, chiar cea mai frământată, palid-orchestrată și apatică lucrare a serii, este cel puțin ironică; dar a fost o audiție fascinantă, 11 poeme subtil-înfricoșătoare, cu sunete înalte ce-ți dau frisoane, un cadru brumar în parte fantastic, dar și tăios sau neliniștitor, intonări vitrege, zeflemitoare de cântece tradiționale, iar la final un sirag de acorduri amuțit-degerate. Astfel, La mer nu putea avea sorți decât scăpând de inerție. Nu mi s-a părut special, nici păcătuind metodic, nici voalat, însă odată ce am pierdut și minuțiozitatea primelor minute, am început să acuz partidele, în special cordarii, de voci interioare dezordonate. Multe efecte rămase nereversăte. • Pentru un ”uncomfortable seascape”, precum vede Knussen marea înfățișată de Debussy, aș zice că au fost scuturați de câteva valuri puternice.


Niccolo Castiglioni – Inverno in-ver

Advertisements