Proms ’11: Mahler II

by Viktor Bach

Încă un concert la Proms – top 3, poate? – sold-out (din primele minute, bănuiesc), de data asta pentru toate motivele posibile și potrivite, de nu, întâi de toate, pentru cei care trebuie să dea notă și suflu întregului program. Nu sunt sigur dacă am prins începuturile fenomenului conturat în jurul Orchestrei Simfonice (fosta Orchestră Națională de Tineret) Simón Bolívar și a lui Gustavo Dudamel – începuturi echivoce în sine, dată fiind, deja, o istorie de mai mult de un sfert de secol a orchestrei – însă Royal Albert Hall a fost scena ascensiunii lor. Devenind una din cele mai renumite orchestre de tineret din lume, au redefinit însăși parola de renume, un amestec de prestație, popularitate și vogă – toate trei sintetizate, iarăși, de concertele de la RAH, măcar cel de debut din 2007, uimindu-i pe toți prin talent, pasiune, repertoriul (încă) exotic, ori seducându-i cu dezlănțuirea fiestei.

Patru ani mai târziu, revenind la Proms, atacând unul din cele mai grandioase proiecte simfonice, clipa este, pesemne, una a maturării. Într-un sezon care revendică multe aniversări, interpretarea Simfoniei a II-a a fost și al doilea moment Mahler de la Proms, după cel de acum o săptămână și ceva (care a corelat isprăvirea ultimului răvaș al compozitorului către lume, prin Simfonia a IX-a, cu un adieu adresat de Sir Roger Norrington Orchestrei Radio-Simfonice din Stuttgart). Ca întotdeauna, o asemenea simfonie are puterea de a face forțele ansamblului să se unească întru tâlcuirea lucrării, în același timp lăsându-l neacompaniat în concursul pe care îl dă, de-a lungul întregii seri muzicale, în fața unui public frământat.

Pe cât de spiritoso este cunoscută a fi această orchestră, precum și Dudamel dirijând-o, pe atât de mare a fost șocul contragerii și înlemnirii dinamice în prima parte, tempi convenționali și riguros păstrați, dar tocmai din acest motiv problematici, pentru o primă expoziție simfonică în care ritmurile de bubuit marțial, agitație, contenire ori rezolvare serenă trebuie să se întrețeasă cu orice preț. Tempo-ul greoi este un păcat suficient de mare, pentru mine, încât să mă fi despărțit de interpretări mult mai titrate (maestro Boulez, s’il vous plaît). Poate pe alocuri, cu forța unei orchestre de 145, timbrul robust a fost salutar. Ce-i drept, e posibil să devin etern nemulțumit de câte ceva, când vine vorba de bucata asta.

Aseară a fost chiar prima dată când am auzit respectată pauza dintre primele două părți, sugerată de Mahler însuși (chiar dacă nu atât cât scrie în partitură – ”Hier folgt eine Pause von mindestens 5 Minuten”), deși nu mi-am dat seama pe moment, derutat de ciupiri răzlețe ale harpei, apoi de orchestră reacordându-se, corectând de siguranță orice posibilă slăbire, iar abia în final, aplauze pentru revenirea lui Dudamel (sau o fi fost intrarea, precoce de-i așa, a solistelor? hmm). Partea a doua putea fi totuși alipită, dat fiind că a fost redată și mai cu încetinitorul. Devenea deziluzionant, o letargie aproape haínă. Au existat momente și aici – chiar primele momente speciale ale concertului – cu ultima revenire a temei de rondo, în micro-nuanțe de care orchestra aceasta este foarte capabilă, însă gravitatea tărăgănării unui lied atât de aerisit rămâne. Atât acest Ländler atipic-pasiv, cât și Scherzo cu inflexiuni de melos iudaic, reamintesc că această simfonie se numără printre cele care încă opun secvențe răpitoare introducerilor sau finalurilor atât de fastuos-dramatice. O nouă provocare, în acest sens, pentru orchestra venezueleană, care are în sânge alte ritmuri de dans. Cu brio executată partea a treia, zic, pentru că a sunat grozav, pulsant, în special cu tropi spiralat-amețitori la flaut. Rareori partea favorită, mai ales atunci când toată simfonia iese, dar iacătă.

Mult-apreciată mezzosoprana Anna Larsson (”înduioșătoare, umană, voce clară și pură / ”încântător, splendid gândit), dar eu simt că aș putea ierta toate petele vărsate pe partitura lui Mahler, mai puțin cum a sunat Urlicht, cu sentimentul că mestecarea cuvintelor a fost încă un impas, iar tonul vocii – aproape ”brünnhildian”; pentru tonuri mult mai pure ce țin de vocalul mahlerian, pur și simplu n-a sunat frumos. În sine grandios și augmentat, finalul a fost o foarte fluentă audiție. Din nou momente splendide, organic-reușite, tocmai în fragmentele cele mai joase, precum pasajul de Quasi Allegro ale trompetelor ”in weiter Entfernung”, cu zburlirea virtuoasă de piccolo, apoi intrarea în șoaptă a corului.  Minute mai târziu, odată cucerite ultimele înălțimi, sala exploda și copleșea în jubilație, ”chiar și pentru standarde de Proms”. Nimic de adăugat.

Advertisements