Bill Dixon – Envoi

by Viktor Bach

Îl descopăr acum, cu sentimentul că ar putea deveni dintre preferații mei în free-jazz, pe Bill Dixon, care de puțină vreme nu mai se află printre noi. Nu există un real reproș în asta – precum a răvăși creația cuiva, altădată antipatic sau indiferent, acum că a murit (fenomen poate familiar în zilele acestea) – dar probabil noua afinitate e cea care mă înnebunește. De fapt, țin minte o colaborare a sa cu Exploding Star Orchestra din 2008, un album bun dar nu memorabil. Deloc de neglijat și faptul că s-a numărat printre conchisdatorii lui Cecil Taylor. În rest, nu-mi rămâne decât să-i iau la rând propria creație, poate chiar d’al fine a capo.

Envoi este prelucrarea ultimului concert susținut de Dixon, cu mai puțin de o lună înainte de a se stinge, în cadrul Festivalului de la Victoriaville din Canada. Există un epilog la capătul celor două ”seturi” muzicale – trezindu-mi, desigur, suspiciunea unei intenționate editări, cu caracter postum – gânduri finale adresate publicului, rostite cu un glas obosit, cu clipe de suspensie dese: ”It is not so easy trying to attempt doing what you wanted to do … in front of people who know what they would like for you to do …  so … one does one’s best, always …. and one hopes for the best … always. I thank you”.

Acest soi de împăcare a artistului cu sine și cu ceea ce a realizat nu este și ceea ce simt în muzică. Să nu se înțeleagă greșit, nu sunt de părere că e o muzică tragică, un recviem vestitor, ci doar incredibil de patetică. Am citit că starea de sănătate a lui Dixon era îndeajuns de precară la momentul respectiv și că și-a înregistrat solourile. Ambele dimensiuni opuse ale muzicii sunt sfâșietoare: fie sâsâieli zbuciumate, în căutarea sunetului acordat și a melodiei vii, fie izbucniri plenare, înverșunate și eclatante. Există în prima secțiune un moment extraordinar, în care alămurile atacă parcă imnul iconic din Zarathustra lui Strauss, doar că ostenesc după primele două note, apoi mai și cad înapoi, spargând unda în disonanțe și eliberare de suflu. Secțiunea secundă este mai sumbră, începe și foarte barbaro, dar se fragmentează și diminuează pe măsură. Trupa a rămas aceeași de pe mult mai ne-pătimașul și compozițional-explorativul Tapestries din 2009 (Rob Mazurek, Taylor Ho Bynum, Warren Smith, printre alții), așa că Envoi rămâne și un concert de free-jazz cu rafale puternice și viermăt subtil deopotrivă.

Advertisements