Proms ’11: Concertele Bartók

by Viktor Bach

Nu sunt printre cei care să vadă vreun farmec lăuntric al programelor muzicale sau concertelor expres aniversare (deși mă dezic probabil tocmai cu această postare), dar, tradiție ori rutină, atracția festivă dăinuie oricum, iar 2011 este, de înțeles, un an spectaculos, contopitor. Ediția curentă de Proms se achită exemplar de sărbătorirea tuturor compozitorilor, născuți sau răposați la centenar, jubileu sau orice număr rotund, care nu se numesc Schönberg: din capul locului Liszt, în mod însemnat cu cele două concerte și simfonii (deși chiar și așa au existat nemulțumiți care ar mai fi dorit și poeme simfonice sau Christus), și Mahler, cu cinci simfonii și Das Klagende LiedReich, suflându-și personal în lumânări; alte concerte de autor, onorându-i pe de Victoria sau Grainger; piese de Bridge, presărate mai că în orice context. În ce-l privește pe Bartók, fastul este ceva mai slab, dar nici pur și simplu conjuctural, îndrăznesc să cred, iar prezentarea integralei concertelor pentru pian și orchestră mi se pare un triumf. Interpretarea lor a introdus apoi variabilele.

***

Primul concert cântat a fost chiar al treilea, cel mai armonios, destins și ”așezat”, de un clasic recesiv, probabil și datorită unei perioade prea vlăguite pentru vizionarism, deși argumentul pălește în fața frumuseții în detalii și în joc. Prestația lui András Schiff a fost în cel mai bun caz nefericită, deși dezamăgirea trăită a fost cu adevărat acută. Persistentă nedumerire vis-a-vis de ce s-a vrut exprimat și încotro eram condus. Înconjurul lui, gesturi incredibil de leneșe și din partea orchestrei Hallé. Reluări de concerte vechi țin să ni-l arate pe Schiff în postura de campion al lui Bach sau Mozart, motiv pentru care așteptam sclipire contrapunctică, în special în acest concert, însă oarecum nici asta nu m-a impresionat până la urmă. Lipsa de spiritualitate în partea a doua deja m-a frânt.

O săptămână și sașe Proms mai târziu, London PO, într-un program presupus de ”inspirație maghiară” (cu toate că simfonia faustică a lui Liszt a avut puțin de-a face cu asta), ridica miza și dădea timpul înapoi la mijlocul anilor ’20, de un redefinit potențial creator pentru Bartók, de la ceea ce cârcotașii comentatori de la BBC numiseră ”un concert în care Bartók a încetat să se gândească la sine însuși”, referindu-se la Concertul nr. 3, la o și mai preconcepută sugestie puternică de ”muzică de batalion”, în cazul primului. În mod discutabil, acest concert rămâne poate unul brusque pentru ascultători, suprimându-le aparent toate simțurile în afară de cel ritmic, frenetic și acutizat. Precum orchestra, ceva mai viguros dirijată de această dată – de Vladimir Jurowski, a trecut de la un bizar tánc la disonanțe sordide în partea lentă, înflorind înapoi năvalnic în final, astfel s-a schimbat și precizia lui Jean-Efflam Bavouzet în avânt și mișcări emfatice de mâini la fiecare capăt de frază, în ultimele și cele mai spectaculoase minute ale concertului. Cum acest prim concert al lui Bartók încă îmi sună nou sau mă surprinde cu ceva la fiecare reascultare, judecata de față mi-e precară; cert, însă, a fost ceva interesant.

Firul narativ (propus cel puțin aici, în ideea unei regii aparte) trebuie să se fi subțiat serios până când, ieri seară (dar după câteva săptămâni de la primele două dăți), s-a oprit în sfârșit la Concertul nr. 2; în plus, cu un program rareori atât de copios și eclectic în decursul acestui festival [,deși…] – lucrări de Copland, Bax, Barber și Prokofiev, laolaltă cu cea a lui Bartók, găsindu-li-se tuturor, cumva, anumite ”conexiuni americane” (în speță prin compozitorul și promotorul Serge Koussevitzky) – referințele auxiliare trebuie să se fi șters de la sine. Conchizând integrala, al doilea concert ește și încununarea tuturor aspectelor provocante și răscolnice ale lui Bartók.  Deloc surprinzător ca Yuja Wang, versată în concerte moderne (cu Prokofiev 2 și 3 o țin în fond minte), să atace un concert atât de incandescent și fizic. De rău augur, totuși, să-l rezume doar la digitație veloce, verbozitate înnebunitoare și muzică râșnită. Socotind acest concert ”cel mai dificil” pe care l-a cântat vreodată, o suspectez astfel de o ambiție tehnică (indubitabil incredibilă, deși nu chiar cu gusto), lăsând vide sau crâncene restul aspectelor. Prima parte a fost toccată, cu o foială murdară a suflătorilor Filarmonicii Regale, a treia – studiu de octave, sexte și martellati. Oare câtă pedală sau împliniri de sunet, din moment ce totul a sunat a scurtime și articulație? Ceva mai admisibil nebunescul perpetuum mobile și chiar, exceptând accente zvâcnite pe toate valorile scurte și ornamentele, calmul nocturn-coral al părții secunde; iar tot aici, încălziți după Adagio-ul lui Barber, atmosfera serenă creată de corzi a fost un moment frumos unic.

(audio, deocamdată, deși este tare incert când, ori dacă, va fi difuzat concertul)

Advertisements