Proms ’11: Shostakovich, Dutilleux, Prokofiev (și încă mai)

by Viktor Bach

Probabil ultimul Proms despre care voi scrie, chiar dacă asta nu presupune că s-au gătat concertele bune (dimpotrivă, cu lucrări de Händel, Mendelssohn și Beethoven în zilele ce urmează, menite să echilibreze oarecum inconsistent pentru vocal-simfonic, cu Filarmonica din Israel sub Zubin Mehta făcându-și oprirea sau cu divele Hélène Grimaud, Anne-Sophie Mutter sau Janine Jansen în zile aproape consecutive de Proms în ultima săptămână). Poate că mă pregătesc deja pentru alt festival, unde o să fiu prezent la multe concerte. Un sentiment ceva mai amar ține de ceva ce nu m-am ferit să evoc în celelalte patru articole – și încă îmi explic cu greu cum de o gramadă de concerte pe care mi le-am selectat entuziasmat n-au sunat atât de grozav, în comparație cu altele pentru care abia de m-am pregătit, dincolo de așteptări. Să fi ajuns din meloman o imitație încrezută de critic? Și mă voi comporta la fel și la Enescu?

Nimic cu mult mai bun în alegerea de azi, un concert bun dar departe de cuceritor, chiar dacă orice ofrandă din partea London SO, cu artiști precum dirijorul principal Valeri Gergiev și violonistul Leonidas Kavakos, este fără îndoială meritorie. Gergiev a revenit după ce a încheiat o stagiune de trei săptămâni cu Teatrul Mariinski aducând pentru prima dată la Royal Albert Hall în formă integrală (deși în ediția tradițională a Teatrului din 1895) Lacul Lebedelor. Dar între aceste două date (sau chiar între aceasta și dezastrul Bartók despre care am scris) au fost chiar incredibil de multe concerte nemaipomenite, cu Petrushka lui Stravinski și Francesca lui Ceaikovski interpretate de Philarmonia, cu un Bruckner V de un amețitor tempo la început, scurs în cuget în cele din urmă, și cu două zile de concerte și simfonii ale lui Brahms, într-o abordare aproape exegetică din partea lui Bernard Haitink. Dar momentul magic a aparținut de departe Lisei Batiashvili, cu Concertul pentru vioară nr. 1 al lui Șostakovich, tot cu Philarmonia și Esa-Pekka Salonen.

Înapoi la LSO cu Gergiev și dubla de Prokofiev și – ceea ce Gergiev însuși a menționat a fi foarte complementar – Dutilleux, genul de program pe care, cântat la noi, l-am aprecia probabil pentru ce este deopotrivă canonic și esoteric în muzica modernă, ambele prezentate de asemenea nume mari. Aici însă, ceva mai puțină coeziune și strălucire. Cert introductivă cum a fost, ”Clasica” lui Prokofiev, o ”imaginare a cum ar suna Haydn la începuturile secolului XX”, a fost plăcută; în schimb, regruparea după interval cu Slava‘s Fanfare (un onor pentru Rostropovich, conținând și un citat din Concertul pentru violoncel al lui Dvořák) a fost o bazaconie.

Odată cu L’arbre des songes, mult mai straniu concert decât Tout un monde lointain…, cântat și el luna asta, am realizat cu adevărat cum, cu toată nerăbdarea de a asculta Dutilleux la acest Proms, mai am încă mult până să ajung să concep ori să simt ceva față de lucrările sale orchestrale. Dovedind la fel de mult cum din acest concert au rămas câteva momente speciale, prima parte din Prokofiev V a fost îndeajuns de ambiguă încât să strecoare prejudecata că totul este la locul său dar tot nu sună cu cei potriviți (că Gergiev a înregistrat prin 2004 integrala simfonică tocmai cu LSO); altfel, mi-a plăcut cum au trecut pe nebănuite (într-un sens bun, hipnotizant) din partea secundă în Adagio; surprinzător tact din partea ansamblului și pe parcursul unui final de regulă zorzonat, avântat, chiar și mult după ce motivul bâzâit de cavalcadă la corzi s-a profilat.

P.S.: Mahler II cu Dudamel, video!

Advertisements