Causa Sui

by Viktor Bach

Ce am zis acum ceva vreme despre cât mi s-a urât de post-rock, cu epigonii celor cel mult cinci meseriași ori șabloanele de-un acord și-o pedală, este la fel de valabil și pentru alte genuri care, pe vremuri, m-au interesat cu o ingenuitate rară (pe bune, încep din nou să cred că a fi deschis la minte ajunge, mai devreme sau mai târziu, să te coste). Cu rocu’ psihedelic, pe partea sa de “gem”, spațial sau tripare, am cam încheiat socotelile în urma imersiunii în Ozric Tentacles sau, într-o formulă mai ușoară, Bardo Bond sau Six Organs of Admittance. În prezent, abia de mă mai răsfăț cu câte un ciorchine de albume noi în fiecare an, atât cât să nu simt că nu mai pot discerne nimic, nici măcăr între ce e elesdeu și ce e placebo.

Danezii de la Causa Sui cu siguranță nu sunt într-o postură favorabilă, clădind anual ”volume” sau ”sesiuni” unele peste altele, care conțin cam orice s-a închegat. Iată totuși Pewt’r Sessions 1, pentru care încă mă gândesc la un termen mai potrivit decât argoticul ”in-your-face”. Explozii nemijlocite, pulsuri fastuoase, un ușor damf de stil vechi, extenuare și reînsuflețire în același ciclu. Trupa își pierde din Schwung pe P‘rS 2, vizibil mult mai ambițios și multi-fațetat, deși chiar și aici aterizarea la sol în ultimele minute e proastă sau se variază deja electronic piese anterioare (cum e ”Streams of Gratitude” față de ”Pewt‘r Wozniacki”). Dar, atât cât contează, zău de nu e un jackpot.

Advertisements