Thumb

by Viktor Bach

Ușa liftului lăsată să se trântească tare, pași ce se aproprie, pantofi frecându-se de preș, fâșâit de haine. Ambarchi își dă seama că au sosit, se grăbește să le deschidă, le zice să intre fără să facă mult zgomot. Dl Yoshihide și dna M. aruncă priviri curioase în camera de zi, întotdeauna le place să deslușească ambianța unui spațiu de cum intră în el. Televizorul e pornit, dar saltă haotic și neregulat între două canale care nu se acordează până la capăt. Intermitențe, paraziți; pardesiuri puse în cuier, genți aruncate pe fotoliul apropiat, ușa de la frigider deschisă iute, închisă lent, contact sec al paharelor de sticlă pe taburetul de lemn, băuturi turnate puțin câte puțin.

”De zile întregi” se plânge dl Yoshihide scoțându-și din buzunar radioul, răsucind la frecvențe, sperând să capteze ceva. Dar nimic.

”Mm. Știu”, zice Ambarchi, arătând înspre televizor. ”La fel.”

Abia acum observă Ambarchi prezența unei a treia persoane.

”Ah, da!” zice dna M. „El e Avenaim”

”Hei.” Nimic.

”Hei, tu.” Nimic.

”Ce-i cu el?” întreabă Ambarchi.

”Las’ că e interesant. Robbie, arată-i ce știi.” Dl Avenaim își dă capul pe spate, cască gura larg, scoate pe neașteptate zgomotele și semnalele de la televizor.

”Ce naiba!” exclamă Ambarchi, deși dna M. se amuză oricum. ”Măi, ce naiba! Numai cu ciudații pământului știi să te asociezi?”

Dar se uită la ceas, devine alarmat, se repede în camera de vizavi. Ceilalți îl urmează. Sleit, tăcut și nelucid, întins în pat, cuplat la aparate, e Rowe. Bipuri de oscilatoare, picuri lenți în flacoane, ventilatorul supraîncărcat, fornăitul moșului. O casetă cu musique concrete se derulează greoi, sincopat, la volum mic. Mai târziu, înapoi în living: Ambarchi aruncă o privire asupra radioului, încearcă minute bune mai multe frecvențe. Glise de unde radio, nimic stabil, interferențe masive. Dl Yoshihide ține să întoarcă favorul, dar trebăluiește mai degrabă distrat la televizor, cu Avenaim afară pe balcon, smucind de antenă. Se petrece apoi ceva în camera lui Rowe, dna M. strigă după Ambarchi, dar se adună din nou toți, își dau seama, disperă.

”Se duce!”

Sonia pulsului e plată, ascede, dar se stinge totodată.

(august 2010, revizuit)

Advertisements