Von einer neuer Leidenschaft entbrennen

by Viktor Bach

O spovedanie mult prea sinceră pentru binele meu, dar lucrurile oricum așa stau. La vârsta asta, muzician / meloman ce sunt, să fi audiat pentru prima dată (în întregime) Tristan und Isolde poate fi mai degrabă necinstitor. Odată, însă, pecetluită revelația, un coup de foudre ca acesta nu pot spune că am mai avut de foarte multă vreme.

Cu Wagner, dintre toți! – doar unul dintre granzii rămași față de care să fi avut (ori să am, încă) rețineri, prejudecăți sau pur neinteres. Și, da, cu operă! Nici cea dintâi de Wagner pe care să o fi auzit – după ce, anul trecut la Proms, am prins Die Meistersinger von Nürnberg –, așa cum nici primul Prelude sau Ouverture – cu două sau trei Tannhäuser ascultate pe viu (dintre care cea mai recentă) sau cu Preludiul Actului III din Lohengrin, cu care chiar și marii dirijori par, uneori, să se delecteze mai mult decât să-l propună serios. Desigur, rămâne suspansul unei prime szenische Auffürung, înfiripându-mi, deja, gândul unei aventuri la Bayreuth, peste un an sau doi – cu ușoara precauție a unor montări de Tristan und Isolde în tendințe noi de cele mai multe ori neagreate.

Toate acestea, precedate de ”motivul” Tristan”, cel atât de referențial, în sine. Cu o poveste nostimă, în această privință, la îndemână. Deseori pentru mine, o amintire vie este una de o impresie profundă, nepotențată de nimic altceva ori chiar nedefinită – mult în genul ”momentelor-cheie” închipuite de romancierul Mihail Ancearov. Astfel, din toate răspunsurile (înălțătoare) date tuturor întrebărilor (rezonabile) din cadrul tuturor masterclassurilor (relativ bune, deși nu întotdeauna avându-i pe cei mai potriviți dintre discipoli) ținute de Daniel Barenboim în seria integralei Sonatelor pentru pian de Beethoven, ce țin eu minte cel mai mult este o aluzie strecurată la Wagner și Tristan.

Declanșatorul nou trebuie să mărturisesc a fi fost Melancholia, îndeajuns de metafizică pentru a potrivi Preludiul, într-un spirit obsedant, ostinat și ominous, nenumăratelor momente de tensiune, tranziție ori astâmpăr rigid, precum și în prolog, în stilul unei uverturi vizuale în slow-motion, mai nou pe gustul lui von Trier, o amplă secvență de (quasi-stop-)cadre premonitorii, nu neapărat fascinante sau formidabile pentru mine, dar pe a cărei fundal (ironic inversus) muzica mi se părea, sub impulsul unui amarnic de simplu gând, incredibil de … frumoasă!

Dar cum von Trier nu a ales vreo înregistrare de mare însemnătate (The City of Prague Philarmonic Orch., Richard Hein), am mizat eu însumi pe referențial pentru întreaga operă. Conglăsuire, aproape, pentru Fürtwangler cu Philarmonica, cu o discretă alternativă în Böhm ’66, la Bayreuth. Dar, văzând în Carlos Kleiber cu Staatskapelle Dresden o recomandare particulară, m-a inspirat mai mult (ceva ce, cu el și aproape numai cu el, poate fi, de multe ori, de ajuns).

http://www.dailymotion.com/embed/video/xlqxoj

Absolut primitivă apreciere, însă de atât sunt acum capabil. Pare-se deja că m-aș mărgini la simfonic. Până la un punct, nimic nu mă răvășește mai mult decât Preludiul – de nu și Einleitung-ul Actului III (clădit pe un minore sau ”tragische” al îndeajuns de dramaticului și deconcertantului leitmotiv central) – culminarea lăsându-mă aproape fără suflare, iar acolo unde, probabil, orice alt post-romantic ar fi căutat să adauge mai multă pompă, triluri și spasme percusive sau un pură convulsie, totul la Wagner este textural, unitar. Unele detalii curioase la Kleiber: o precoce smucire la violoncele în momentul primei detunături, o prăvălire prea repezită și o încheiere aproape surdă, nesimțitoare. Liebestod ar trebui să-mi fie un reper la fel de puternic; aparent, nu. Fără să fi interpretat vreodată rolul pe scenă, Margaret Price, uluitoare Isolde. Și chiar răpitoare, odată rămânând cu impresii mult mai confuze pentru restul soliștilor – monologul din Actul III al lui Tristan m-a prins cel mai distras. Răzleț moment, însă, al audiției.

Tot ce se zice, se repetă și se descrie în Wagner, operaticul său ori Tristan und Isolde este de o forță înzecită. Wagner însuși, într-o confidență făcută Mathildei Wesendonck, se temea că orice interpretare bună are să-i facă pe oameni să-și piardă mințile. Acum, chiar verrückt n-am ajuns, dar încă încerc să-mi dau seama prin ce descântare am trecut.

Advertisements