Julia Holter – Tragedy

by Viktor Bach

Începe. Ce anume începe, deloc sigur. Muzica, per ansamblu. Doar într-un mod muzical contestabil. ”Introducere”, își zice. Secvențe oarecum scurte. Totul permutativ, aproape. Clinchete, fricțiuni de clopoței, pe un pârâit subtil dans de elice, pală sau motor. Năprasnic și oxidat somnal de trompă, de-îndată acompaniat de și mai multe bläsere, cu o tentă de machine-musik. Alt subito – siopi! Tremurândă, o voce; dar nu dintâi vocaluri; o arie, ascultată probabil de pe un vinil. Și care mă duce cu gândul la Glinkamix” a lui Graham Lambkin. Ziceam de acestea că ar fi secvențe scurte? Nimic față de următoarea rânduială, superpoziții de come scârțâite, în progresie, la violoncel; armonii camerale dezolante; aaa-uri și mmm-uri corale. Crescând, un nou ambiental, dereglat de data asta într-un loop. Deja sonor și dens, totul. Neîndreptățit, altă tăiere de fir.

Mai departe. Prima piesă propriu-zisă. Incumbând, un corn înfundat, sunetele-i împinse zăbăvnic prin valvă. Ca un contrast găsit a fi de bun augur, suspansul molcon al unor cantilene acustice. Putem odată să vorbim de un colaj de inspirație clasică cu un soi livid de ambiental? Nu, nu. Intră vocalul autentic, o declamație psihi-pop destul de percutantă, pe un bum tribal, temător – ceva de o suficientă ambiguitate, între incantațiile lui Chelsea Wolfe și autismul nearticulat al Lizei Harris de la Grouper (ori într-o ”variantă coșmărească a Juliannei Barwick”), dar și cu un dram de girl pop, într-o scandare trufașă. Totul, mai încolo, estompându-se nazal pe clustere prăfuit cosmice. Alte câteva pasaje derutante și descurajante: încă o fredonare înregistrată pe suport, acum inspirându-mi acel lent dénouement din Simfonia a III-a a lui Gorecki, drone constrictive, zumzete amorțite și lovituri de timpan, luând amploare.

Trei la număr. Sunete neliniștitoare de coloană sonoră pentru un joc video. Armonii de sintetizatore, după școala veche. Vocal cu ușoare reverberații sau neuniformități, într-un echivalent optzecist de dream pop. Mesaj (prea) scurt și de data asta. Murul sonor, ridicându-se la loc. Armonii suspendate, ușor intoxicante. Repere șterse, letargie. Nou-constituită undă simfoni-astrală. Reminiscențe ale violoncelului de la început, cu ale sale gros gâlgâite, lung ținute note. Decedare în tonuri grave, mișunătoare.

Și cred că mă opresc aici. Ați prins, bănuiesc, ideea, pentru care mai există câteva surprize ce n-ar merita divulgate. Și de ne-am cantona în psihedelic, experimental și field recording (toate bine stăpânite de Holter, oricât de ne-epic) – eh, da, mai rămâne și conceptul după o anume piesă a lui Euripide – albumul tot așa o ține, până la delicatul punct al deșirării. Eclecticismul este, de cele mai multe ori, un microb; unul pe care, aproape tot de atâtea ori, îl iau.

(genul de videoclip pe care, vorba unui amic internaut, trupa Gong l-ar fi putut face, pe vremuri)

Advertisements