Scott Fields & Matthias Schubert – Minaret Minuets

by Viktor Bach

Fără să mă fi clintit, în vreun fel, să ajung la ”Jazz & More” acum două săptămâni, sunt două sau trei ansambluri (+ Guionnet, pe care-l socotim ”the one, the only”) pe care regret cu adevărat să le fi ratat. Ist duo, numărându-se printre. În mare măsură grație acestor MenueteScott Fields, de felul său, nefiind un chitarist care să mă entuziasmeze (în special cu nesuferibilul Beckett – unde și Matthias Schubert, fiind prezent, își poartă propria vină).

Un alt moment ratat a fost acela de-a menționa acest album la momentul potrivit, anume când, undeva prin mai (dacă nu mă înșel), acest album mi-a mai trezit speranța cu al său cuprins solid, logic (în ciuda naturii sale), curios, frământat – vasăzică, înainte de orice Dixon, Evans, Matana (ori, chiar de la polul opus, intensei uri pricinuite de orice sunet produs de Wooley). Inspirație diminuată în ziua de azi. Deși, fără a se putea promite mai mult decât stranietatea reflectată de acest album, n-aș lua drept degradabile călitățile de mai sus.

Poate că am insinuat prea mult că albumul ar fi numai free-jazz. Sigur, dacă n-ar fi să-l considerăm contemporan lor și un trend-setter la fel de mare, Fields ar părea că se împrumută de la Derek Bailey sau Eugene Chadbourne (în momentele lor deopotrivă secății) ori chiar că tranșează stilul destins al lui Abercrombie (iar câteva sugestii de melodii de pe album ar merita poate să fie frumos armonizate de Bill Frisell) – în timp ce, împreună cu Schubert, ce fac ei aici poate părea un jam session Frith / Zorn mult mai microstructural și nemotivat de bruitism, brutal și crizat. Doar că Minaret Minuets este și mai mult de atât: libere improvizații, liber orice-o-fi, ”salturi în neexplorat”, abateri de la material, textură sau fundament.

Un principiu al reperelor ce nu sunt repere – structuri, motive mărunte; bucățiri și răzuiri; morfe – consființit în primele exemple. După care, din fericire, și pentru un album din care nu poți scoate vreun standard clar, se poate dibui că se mai încearcă și altceva. Pe ”Willy’s Billy Bear”, o împuținare splendidă, o amplificare a stării de nicăieri-progresând, lovituri ușoare pe suprafața instrumentelor puse pe acorduri tânguitoare, vărsătoare. Cu o deosebire mai puțin simpatică, ”Multi Trill”, lezând auzul cu a sa masivitate, duritate și disonanțe strânse, călcate una peste alta. Iar ”Fire Island Egg Cream” (zău acum, ce-i cu titlurile astea?!), cu unisonuri surprinzător de risipite, ușoare, conturând timbrul sau suflarea mai mult decât orice altceva, amintind astfel de … știți voi cine

Toate recenziile pe care le-am citit par să insiste pe caracterul dialogic al lucrării (ori a realizării ce revine lui Fields și Schubert), nu de multe ori cu sensul de colaborare schimbat în hazardul a două improvizații oarecum independente. Pe lângă asta, însă, în multe momente, aș sesiza și contraste plănuite, între rigid și dens, iregulat și fluid, cald melodic și dur răstit, zumzăiri pe un puls ferm și dezinteresat. În roluri permanent inversate.

Toate astea, zic eu, ieșind la suprafață. Albumul ar putea, când colo, să fie de o nemărginită complicare.

Advertisements