K. S. Sorabji – Opus Clavicembalisticum

by Viktor Bach

Măi, măi, de nu forțez nota cu ceva atât de pretențios. Evident, dând singur cu capul de tavan. Nu pot istorisi prea ușor cum am ajuns să ascult ceva de Sorabji; nimic nu mi-a trezit interesul mai mult decât discuțiile purtate pe platforma Piano Street, între susținătorii lui bine pregătiți (deși, uneori, la fel de bine pretinși iluminați și îndărătnicindu-se a stoarce apă din piatră seacă) și hulitorii ce, de regulă, nu se ridică la înălțime, doar slobozind sau declarându-se ultragiați de această muzică.

O sfadă de care însuși lui Sorabji – critic vehement, dezagreabil și compozitor frustrant ce-a fost (la reproșurile față de dificultatea monstruoasă a lucrărilor sale, capabile să-i încurce până și pe cei mai iscusiți dintre artiști, ripostând ”Și dacă ele nu sunt pentru nimeni altcineva decât creatorul lor?”) – se prea poate să nu-i fi păsat în vreun fel, al său Opus Clavicembalisticum din 1930 fiind, aparent, o simplă tachinare într-o succesiune de lucrări grosolan-monumentale (cele 100 de Studii transcendentale, însumând aproape șapte ore; Simfonia a II-a pentru orgă, opt; Variațiunile simfonice, cca. nouă!). Iar, în sine, tentativa unei edificări formal-logice pe suprafețe și în intervale imense. [1]

Într-o notă personală, de ascultător (pianistul din mine capitulând degrabă), fără să fi avut vreun moment de extaz ori să-mi doresc prea curând să îndur din nou întreaga audiție, bănuiesc că am făcut totuși un oarecare progres de la a urmări neîmpăcat, în derâdere, renunțând la scurt timp, suprapunerile de piloni, acorduri, disonanțe și fracții din Introito. Debut care, acum, îmi sună briliant (la capătul opus, cinci ore mai târziu, finalul în Stretta indispunându-mă drept colosal și brutal fără rost). Probabil că, pe viitor, orice versiune în care cele patru fugi ale lucrării (d’al un soggetto al quadruplex) mi se vor părea în sfârșit captivante o voi considera una definitivă. Între timp, Passacaglia cum LXXXI Variationibus îmi place mult de tot, într-un mod încă misterios.

În timp ce o înregistrare completă a Opusului cu Jonathan Powell este așteptată ca pe o manifestare christică, iar cea a lui Geoffrey Douglas Madge este pusă la pământ drept înjositor de imperfectă și, pe alocuri, de un pur hazard, presupun că John Odgon ”will do”, deși, în ciuda unei înregistrări de studio putând fi prelucrată până întru ideal, pare și el să îngenuncheze în cele mai crude și implacabile momente.

Imposibilă recomandare.

Advertisements