Thomas Ankersmit & Valerio Tricoli – Forma II

by Viktor Bach

Thomas Ankersmit este unul dintre preferații mei muzicieni noi din tagma sa (zis tagmă pentru a masca ezitarea de-a-l socoti clar și exclusiv electroacustician, ”sound artist” ori instalaționist – drone, electronica abstractă sau muzică de saxofon picând și ele strâmb drept doimi stilistice). Sigur că este ușor inexact a zice că el este nou, fiind de reperat cel puțin în ultimii 10 ani, dar, având în vedere câte salturi înapoi în istoricul (uneori frustrant de) extensiv al genului (-rilor) am făcut, mai degrabă l-aș numi contemporan cu mine, cineva pe care, de acum încolo, nu îl pot decât urmări mai departe.

Desigur, Forma II îl prezintă și pe Valeri Tricoli, unul din colaboratorii cei mai însemnați ai lui Ankersmit, după Jim O’Rourke sau Phill Niblock. Trebuie să consimt că nu mi-e clar nici acum care dintre cei doi (de vreunul, de fapt) e fruntaș (având în vedere că Ankersmit ar putea, într-adevăr, să se concentreze pe saxofon). Chestia, însă, este că nu sunt atât de dornic să-l consider (precum alții) pe Tricoli un ”vrăjitor” atât de mare, fiindcă, din ce-mi amintesc (sau având încă al său Death By Water din acest an drept dovadă), este mult mai tehnic, anevoios sau chiar ușor belicos; colți pe care și-i arată din cînd în cînd și aici. Pe când pe Ankersmit îmi vine să-l laud a fi un mare raffiné, chiar dacă și asta ar fi puțin dubios, având în vedere profilul său aparent ”generalist” (jucând cartea ”lumilor-sonore-împreunate” – analog/digital – sau niciodată stabilindu-se în extreme ori vreo nișă, fie ea cea de drone amortizat, serialism spectral roitor sau orice altă referință imaginabilă); dar un raffiné oricum, pentru care aș avea destule indicii și pe acest album, așa direct compozițional și, totodată, extrem de impresionabil cum este.

Cea mai clară juxtapunere ține de ”Takht-E Tâvus”, cu saxofonul briliant ”confruntator” al lui Ankersmit adunând tot mai multe straturi sonore, corozive, lichefiat în cele din urmă într-o substanță densă, organilicioasă. La capăt de album, o piesă de un contrast extrem (deși mai degrabă convențional realizat, în stilul ”ținerii de pedală”, a intrării în rezonanțe sau a amplificării). Până acolo: scintilatoare pulsații radiofonice cu accidentale țiuit-temperate (”Zwerm voor Tithonus”); pocnete, țicurări, rițipițiuri acute (”Brent Mini”); schimbări fără pereche de diapozitive, intensități, surse și texturi (”Hunt”); și o nocturnă electronică (”Plague #7”). Împresurat oricum, de-a lungul audiției, într-o presantă atmosferă, sunt câteva momente prinzând o nuanță de-a dreptul siderală – ceva ce, cred, îmi place cel mai mult dintre toate. Laudele pentru album privesc meșteșugul celor doi, mutațiile concepute sau improvizatoricul inspirat.

Nick a urcat piesa “Hunt“, neîndoielnic grozavă, dar eu țin să mai bag un fragment.

Advertisements