tUnE-yArDs – w h o k i l l

by Viktor Bach

Îmi vin în minte și alte ispite (unele chiar mai bune) cu care să-mi ies din rol, atât în sensul de a trișa față de formatul stilistic stabilit aci pe blog, cât și de a-mi surprinde și mai tare cititorii imaginari – cum ar fi Death Grips sau una din grozăviile metal pretendente a fi Graalul Negru de acest an – dar acum că am făcut pasul înainte cu tUnE-yArDs, va fi probabil și singura oară până la încununarea acestui an. Pas făcut înainte gândindu-mă să-i dau un măgulitor caracter de muzică ce trebuie (să ajungi) s-o accepți.

Căci de respins cu siguranță nu e complicat. Credeți-mă, încă înainte de a încerca albumul, poate da impresia că nu ar avea să fie mai mult de un capriciu lejer, ceva lo-fi (cum fu primul album), cel mult nepotrivit de excentric. Ce să mai zici, atunci, când w h o k i l l poate ajunge la coș după nici primele piese, atât de bombastice, iritante, ”în-față-ți”, deșănțate, schizoide, estetic risqué (de nu absolut inacceptabil de impure) – în special pe partea lui Merill Garbus de martelatti vocale auto-tunate, accente exuberante și scandări aducând a sirenă spartă, dacă nu și laolaltă cu lavina de beat loops și zgârieturi chitaristice (un soi de mix între St. Vincent și Dave Longstreth de la Dirty Projectors – ultima referință, întâmplător, de neevitat pe alocuri în album).

Imediat, însă, ce sferile unui indie dilentant sau nescontat de creativ par mai aproapiate decât ne-am gândi, începe târguiala. Toate artificiile enumerate mai sus pot fi, de fapt, nesuferit de mișto. Nepăstrate monoton sau pompate pân’ la dezgust, jumătatea a doua de album coboară în registre surprinzător de plăcute: tușe acustice de folk, suișuri chibzuite până la cel mai ciocănitor rock (”Riotriot”), funk-ul aerisit, cu un vocal languros, din ”Doorstep” sau lirismul degerat din ”Wooly Wolly Gong”. Mulți numesc finalul de-a dreptul anticlimatic. Întregul stil vocal al lui Garbus se dovedește amețitor și androgenic. Versurile par a fi la rândul lor “provocatoare” – de la clevetirea socială din ”My Country” la feminism,  fantezii stranii și povești violente, unele băgate în piese pe care le-am suspectat și eu a suna prea cuminte pentru a nu li se strecura ceva anume.

Într-un final, partea de acceptare rămâne grea. Mai există încă mici conflicte ori acea jenă de a fi subjugat de senzații posibil prea ușoare. Pe de altă parte, chiar dacă nu este un disc indie ce să iasă nici în afara, nici deasupra excentriciăților obișnuite, mi-a cam lipsit asemenea personalitate și condimentare din providențialul 2009 încoace. Un lucru sigur, sunt stârnit de atâtea efecte și artificii, ce fie dopează, fie cufundă într-o reverie adâncă. O plăcere vinovată e o plăcere vinovată e o plăcere vinovată și basta.

Advertisements