Jim O’Rourke – Old News #6

by Viktor Bach

O ironie actuală, populară (ori doar ceva ce eu sunt atât de ingrat să gândesc) este să-l numești pe Jim O’Rourke prolific, omniprezent și bun la toate și la nimic îndeosebi. Maliția din urmă mi-o asum fără repentir, fiindcă O’Rourke nu e nici pe aproape unul din favoriții mei experimentatori ”neobosiți” (sau, cel puțin, nu fără să fie adesea și ”neinspirat”, uneori chiar ”neinsprăvit”). Pe de altă parte, ce-am făcut eu toată vremea asta a fost mai degrabă să dau de el peste tot (Fire! Ankersmit! Akira! Akita! The Thing! Fennesz! Ambarchi! Ambarchi și Haino!) – în afară de atunci când nici nu mi-am dat seama că se află pe acolo (Gastr del Sol! Sonic Youth!?) – decât să-l urmăresc sau să țin pasul cu el.

Același prilej și pentru singurele albume solo ale sale în care am investit (de proaspăt scoase ce sunt): zgârietorul și sufocantul Old News #5 și #6, plăcându-mi, poate chiar prea comod, pentru caracteru-i contrar. Desigur că nu-i lipsesc notele insidioase, tresăltările, sunetele ruginite de electronică sau chitară, umplerea silnică de ambianță sau diferitele teleportări. Însă, în esență, este ceva aproape seren, destins; ambiguu, reavăn sau letargic din punct de vedere sonor. Din care marea mea surprindere a fost dată de câteva bucăți de field recording care nu-mi ies din minte că ar semăna cu Ausgang din Luzifers Abschied a lui Stockhausen (fundalul de clopote și forfoteală specifică de târg). Ceva mai neplăcut, un alt pasaj ce te poate lumina cum ar suna Simfonia a IX-a a lui Dvorak ca muzică de raion la alimentară. Sunt și câteva fragmente de ”muzică de patefon” care cunoscătorilor ar trebui să le aducă aminte de albumul celor de la The Caretaker. Albumul are momente mai dure, măcinate, dar niciodată dezvoltate până acolo încât să redeștepte monstruosul; anticipează, probabil, salvele și inciziile din următorul ”buletin”.

Advertisements