Live Phish

by Viktor Bach

Prezentând atâtea niveluri abracadabrante, cu greu de știu cum să purced. Pe când eram mai tânăr, le-am gustat snoabele și ”joa-de-vivr-ul”; astăzi, a-i asculta este mai mult un act filleresque (și niciodată înainte de a avea de ținut socoteala noilor, nepotolitelor înregistrări date jos din inventar). Astfel cumpănesc, mai nou, asupra fenomenului (cel puțin intrigant) din jurul lor. Fără să știu pe cineva (aveam să zic ”cineva serios”, dar întâmplător nu ar face vreo diferență) care să-mi spună cum e pe la concertele lor, pot doar presupune (în ciuda profilului meu de auzitor neîmplinit, selectiv, orientat pe clasic și jazz, abia recent botezat în spiritul spectacolelor mai cu hărmălaie și cu nici un concert de stadion la activ) că ar putea fi una din cele mai incomprehensibile experiențe de bifat vreodată. Să aruncăm o privire…

oooah! Ca proporție măcar, te-ar duce cu gândul la orice festival de muzică baban (gen Hyde Park Calling în buna Anglie sau partea de muzică din SXSW, peste Atlantic), doar că e o singură trupă cântând, sans fatigue, ore întregi unei cete mereu ireal de masive. Dar cu acești ”phani” împingând lucrurile undeva între cult, o indefinibilă desfătare și o juvenilă deschidere înspre extatic, în timp ce venerații sar dintr-un spectacol fără de sfârșit în următorul, trebuie să fie altceva în balanță. Sau?

Desigur că există și un yin. Muzica poate fi, în mod discutabil, deprivată de esență, până la un ieftin (chiar dacă tonic) cocktail de rock anthemic sau de tarla, interludii de jazz desfăcute timp de zeci de minute, funk cu pulpă și șlagăre vocale; jamming caleidoscopic, în derivă; moșeala tuturor moșelilor (ceva ce clar mi-ar declanșa agorafobia); developantul nu mai profund decât a te lăsa dus de val sau a te face vraiște. O întâmplare ce ar ține cel mult până la mahmuria din ziua de pe urmă.

Toate astea cauți degeaba să le deduci din albumele scoase. Phish s-au stins creativ încă de pe la jumătatea anilor 90, însă concertează fară măsură și acum, dovadă brazda seriei Live Phish, cu performanțele lor năucitor de întinse (după rețeta lor obișnuită, atunci când nu intercalează și un set de covers după Beatles, Rolling Stones, Talking Heads și alții). Mai nou au venit cu și mai sfidătoarele compilații Live Baits (până la șase ore de material), în același stil burlesc, semn că vor să stoarcă fructul până la ultima picătură. Anul acesta au scos și un EP compus doar din probe de sunet. ”Curioser and curioser”.

Advertisements