Maarten Altena Quartet – Rondedans

by Viktor Bach

E loc de o nouă curiozitate, din cele minore în scop dar aiurite în natură, nelegate de nimic de până acum ori de nimic prea familiar. Ultima parte a fost puțin nedrept din partea mea s-o zic, deoarece l-ai putea găsi pe acest artist afiliat, de-a lungul timpului, cu alde Han Bennink, Derek Bailey, William Breuker, Peter Kowald, Steve Lacy sau Dagmar Krause; totuși, muzica rămâne întrucâtva sans context.

Albumul l-am găsit (și șterpelit) de pe Lucky Psychic Hut, fiind și o rară ocazie în care vreo recomandare a lor (oricât de briliantă și rară) să nu-mi fi displăcut. Inconstant sol răsfață iluzia de a te putea vreodată familiariza cu toată producția prolifică (și de cel puțin patru decenii neîntreruptă) a acestui compozitor, jazzman și contrabasist olandez cu un total de 18 lucrări, dintre care cinci ținând strict de Kwartet-ul său. Iar din care am mai ales, ascultat, apoi depărtat pentru prea multe iregularități și capricii conținute, numai albumul Miere (’83). Cu atât mai surprinzător atunci să fi păstrat Rondedans (’84) în colecție, din moment ce este și mai șod, greu de definit și cu ale sale calități muzicale în cumpană.

Meritele compoziționale, majoritatea din gândirea clasică, sunt pesemne mari – prin ”Zwei Walzer” ce nu sună nici pe aproapea două valsuri, scurte miniaturi sau forme de humorești și scherzi, ostinati automați în locul obișnuitelor grooves ori lipăieli. Zăpăceala jazzistică este și ea strigătoare, pâna într-acolo unde acest ansamblu s-ar dizolva, anchiloza. Nicio altă piesă nu pune toate cele zise în temă mai mult decât ”Twee portretten”, cu secvențele sale de jam contrapunctic, o modern-insuflată mișcare de virelai (sau ceva) și un lânced rag pentru trombon glisant. Dar și mai mult din Rondedans aduce a vexație: precipitări, atonalism agasant (”Koud Zout”), motive țăcănite, note și clustere plescăite (”1984”), sarcasme, exclamări și vociferări.

Advertisements