Colin Stetson – New History Warfare, Vol.2: Judges

by Viktor Bach

Dacă există vreun artist din noua generație a cărui măiestrie să fie de netăgăduit, Colin Stetson se află pe lista scurtă și certă. Da, acel Stetson, din gașca Arcade Fire, colaborator cu Bon Iver și nenumărați alții. Avangardist și magician solo. Și, dincolo de idei și avânt, cu o tehnică pe atât de temenică pe cât de neconceput, tinzând înspre un literal, nud sens de ”work of art”.

Desigur că asta nu-l absolvă de orice patimă. Sunt o seamă care nu ar face-o defel, pe unii dintre ei imaginându-mi-i timorați sau copleșiți de ce aud, alții refuzând o resetare a artei improvizatorice și a celei aparținând maeștrilor instrumentiști (deși nici că s-ar cere așa ceva), iar restul zicând doar ”nu”. Asta nu schimbă, însă, mare lucru. Este pe buzele tuturor, fiecare articol sau recenzie începe cu ce e în stare să facă tipul acesta: cum o muzică atât de bogată în sunete, straturi, tranziții sau ricoșeuri este făcută dintr-o bucată, live, needitat, fără overdubs, provenind de la unul și același instrument, cântată cu același suflu (prin tehnica respirației circulare), cu atâtea tehnici greu de prinse într-o simplă acoladă.

Ajunși aici, ar trebui poate să mă opresc și să menționez că nu asta mă subjugă pe deplin. Canonul dintre ceea ce concepi (și cum) și ceea ce exprimi (și… ați ghicit) rămâne valabil. Iar Judges traversează. Bineînțeles, până în acel punct diferit de la un ascultător la altul. Pentru cei care îl vor pauza sau opri devreme, probabil gândul fi-va că e un soi de ”împroșcare pe perete”, zel steroid și o gramadă de năduf și că Stetson ar poza într-un radical. Mi-l închipui ”onoripilat” de așa o descripție.

Albumul îmi sună neîndoielnic expresionist și mie. Da, este veninos și intoxicant, corporal din punct de vedere instrumental și artistic, un melanj de martellati dăltuite ca o bază ce inspiră minimalism repetitiv, o incitată umplere de spectru cu ambianțe și rezonanțe grele (”From No Part of Me Could I Summon a Voice”) și o avangardistă descătușare ce merge de la a captura, cu microfoane băgate înăuntru, toate ventrele și presiunile din saxofon, la Stetson răgând, înfierând, intimidând. Nevroticul “Judges“, clinchete mecanice transformate în pure ritmuri (”Home”), bătăi acustice ce-ar putea învineți de-ar fi reale (”Red Horse”).

Dar și mai mult de atât. Transpuneri a (în) ceva. Precum angoasa unei păsări zbătându-se până la epuizare într-o colivie; ori un vânat nebun prin bezna pădurii; ori săvârșirea unui grimoire; ori sunarea însăși a panică și tulburare. Gospelul dezolant din ”Lord I Just Can’t Keep from Crying Sometimes”. Laurie Anderson, potrivindu-se ca invitat, lăsând obișnuitele mesaje criptice. Piesa de la urmă, aparent relaxată, organică, eterică, dar cu gâfâieli și alte noi semne de anxietate. Nimic conciliant în asta.

(copypasta nesimțit de pe bicicletagalbenă.ronici un știu dacă voi mai avea timp pentru-n al doilea articol săptămânal)

Advertisements