Nouveau fixation – Alban Berg (I)

by Viktor Bach

Înfocat și de propria-mi experiență ori efort de a-l tâlcui din ultimele luni, Alban Berg devine favoritul meu compozitor der Zweiten Wiener Schule. Simplă tendance, poate, tare însă apropiindu-se de categoric. Înainte era Webern, deși numai așa, de la depărtare, după cum suna, fără vreo introspecție reală, din motive pe jumătate înțelese (klangfarbenmelodie) și până în momentul în care am realizat cât de simpatizat este de către toți – primii să fi aderat la trend s-au numit – sau au fost numiți – serialiști, și știm prea bine încotro au purtat ei muzica… (Schönberg rămâne deocamdată ingrat în ecuație, exceptându-i piesa ”Nacht” din Pierrot Lunaire, care a reușit să mă obsedeze mult prea clar…). Brilianța lui Berg, în schimb, pare încă nebănuită în multe momente; expresivități sau chiar ceva senzual tocmai în fragmentele aparent cele mai introvertite, sinuoase și doar atât, fără nimic prisosit.

Un întreg afect generat în mare măsură de primele sale lucrări, mirabile din partea unui proaspăt ”absolvit” al școlii Schönberg – în timp ce Concertul de vioară și în special Kammerkonzert stau încă sub preconcepția a ceea ce aș numi muzică ermetică, Lulu doar un nebun carnaval, iar pentru Wozzeck nici măcar simți că ar fi momentul potrivit.

Ar fi îndeajuns să învârt subiectul în jurul Sonatei pentru pian op.1, cea care mă influențează atât de puternic acum. Dar ascultând înruditul Cvartet de coarde op. 3 a stârnit patima în mine și mai tare. Nu este la fel de strălucit, dar exprimă tot într-atât natura atât de diferită a muzicii sale. Vârtejul contrapunctic și lascivele destinderi armonice, de-o gândim strict muzical; tumultul său bizar și poftirile întru reflexiv strecurate peste tot în lucrare, altminteri. Juilliard String Quartet l-au înregistrat destul de bine, în timp ce Schönberg Quartet îl cântă parcă prea apăsător. Dar voi merge pe versiunea Alban Berg Quartett (preluată de mine de pe UbuWeb, dar aceeași de pe colecția Teldec), care reușesc să mă străfulgere de la primele note și nici nu lasă așa o energie să se risipească.

O piesă primită recent (dar pe care până la urmă n-am cântat-o) a fost ”Die Nachtigall” din ciclul Sieben frühe Lieder. Partea vocală este chiar mai stenică decât acompaniamentul la pian, unul romantic diluat, însă într-un anume punct, unde arpegiile sunt în cascadă, dându-mi un veritabil fior ”bergian”. În mâini și voci bune, aceste cântece pot să sune absolut încântator.

Advertisements