Nouveau fixation – Alban Berg (II)

by Viktor Bach

Und jetzt, Sonata pentru pian, care, de nu aș avea concomitent în repertoriu concertele lui Prokofiev sau de nu aș cocheta cu Feldman, Boulez, Crumb (ori cu Herma), aș zice că este cea mai năucitoare piesă pe care am pus mâna. Infinit evocatoare, legănându-se între un lirism neobișnuit auzului și efuziuni înverșunate, în a cărui stufos magnetism mă resorb sau a cărei urzeli uneori o simt sub degete magică. Îmi place momentan și cum măsor îngăduința publicului cu ea; am cântat-o de două ori până acum, prima oară obținând un ușor murmur, deși nu mai mult decât un profesor chibzuind că ”mda, cu siguranță e cel mai liric dintre dodecafoniști, nu-i așa?”, pe când a doua oară aplauzele au murit la jumătatea drumului către culise.

Sigur de recomandări aici nu sunt; nici n-am ascultat-o des înainte să-i dau o formă eu însumi. M-a surprins Barenboim cu interpretarea sa (de pe Alban Berg Collection), cea mai apropiată poate de cum o simt și eu. Curgător, pătimaș, nicicând sacadat – doar cu părțile ”rasch” puțin prea agitate, pe când întreagă dezvoltare a sonatei este inertă. Dar cum versiunea sa nu există pe Internet (și nu am de gând să intru în încurcătură urcând-o), să contăm, bănuiesc, pe Brendel – nu se întâmplă deseori, oricum, să fie o alegere potrivită?


De la acest prime opusuri încolo, în mare măsură, alte plăsmuiri. Chiar și în Altenberg Lieder op.4, mărunte efecte burlande. Drei Orchesterstücke op.6, deja modern-idiomatice. O idilă stingându-se cert, neșovăitor. Însuși Berg căutând uneori să-și schimbe credințele dintâi.


Advertisements