Peter Ablinger – Voices and Piano

by Viktor Bach

Ceva de socotit o curiozitate, dar – mai bine să mărturisesc de la bun început – nu mai mult, căci pe cât de departe de a mă fi captivat, mi-a dat o sumedenie de idei ce să-mi zburătăcească prin minte. Iar unele dintre ele nici nu au de-a face cu muzica lui Ablinger, ci cu ceva pe nume Royals, albumul cuiva pe nume Alessandro Bosetti lansat anul trecut, pentru care găsesc acum în Ablinger o primă, mare (chiar dacă nedezvăluită, posibilă doar) sursă, inspirație. Desigur că ne putem extinde la întreaga înclinație a lui Bosetti (Zwölfzungen, Exposé, Il Fiore della Bocca). Dar cu Royals am trecut prin aceleași stări și nervi. In termeni simpli: muzica instrumentală (electronică au ba) acordată nu atât la un anumit vocal, cât accentele și inflexiunile vocii umane însăși. Puțin mai mult despre album aici. De unde șterpelim și un pasaj muzical.

Același demers, concentrat chiar și într-o manieră academică, la Ablinger, sursele vocale stabilite, jalonate, șablonate și aici: numeroase voci faimoase, numeroase discursuri, a căror mesaje nu poți fi sigur cât de ambiguu aplicate sunt sau nu. Unele marcante (am avut cu siguranță surpriza nu doar de a fi atent la, ci și de a înțelege o bună parte din ce zice Heidegger, iar vocea lejeră, ușor plescăită a lui Morton Feldman m-a dat pe spate), altele fără așa un ecou. Încastrate sub această formă de album (colecția finală Ablinger o dorește a conține peste 80 de exemple, depășind patru ore), cu fiecare secvență la fel de ruptă de următoarea, trena se instalează inevitabil cam prin ultima jumătate de oră (cu prețul unui Duchamp, Ezra Pound sau Pasolini).

Cu siguranță pot începe să regret că nu recunosc valoarea acestui experiment și nu-mi găsesc plăcerea în audiție. Să potrivești muzica timbral și caracterial crestează cu siguranță un anume plafon al improbabilului. În unele cazuri, a urmări îndeaproape fonație nici nu pare un scop principal: vocea lui Oscar Wilde prea gravă pentru a fi preluată sau un preludiu compus înainte de a porni înregistrarea cu Maica Tereza. Răsfoind cărticica albumului, Ablinger vorbește frumos despre cum tot este ”un ciclu de cântece, deși nimeni nu cântă aici” sau cum ”pianul nu acompaniază de fapt vocile”, ci presupune ”o analiză a vocii”, iar în mare a ”realității”. Iar pianistul Nicolas Hodges pune și el accent pe ”relația dintre cele două părți, contrapunctul lor […] o dramaturgie a posibilelor relații dintre voce și pian.” Dar până oi reuși să-mi înfrâng indiferența, this all does little for me.

Uhm, uau, tot albumul. Ascultați, selectați după voie.

Advertisements