Mark André

by Viktor Bach

Destul de descurajant de explicat în cuvinte (precum o va dovedi acest text forțat), mai ales după o audiție pe cât de recompensatoare este cu putință. O selecție oferită de Ensemble Alternance în care, printre sunetele picurate în sporadice desene, puncte logice menite să fie conectate sau profunzimi ale auzului supuse încercării, putem găsi în muzica lui André un destul de bun experiment întru cât de mult poate suporta și până unde poate fi silit instrumentul muzical. Altminteri muzica nu sună așa de poetic – din câte am înțeles, afiliția lui André ar fi una darmstadtiană (sau post-D) – dar tot conține acel minunat sentiment năuc dat de o multitudine de efecte.

Singură piesă ce nu abordează o chestiune atât de serioasă e Contrapunctus pentru pian solo, care, cu tâșnirile sale suprapuse de terțiadecime și undecime, de 7:8, 8:11 ș.a.m.d. la ambele capete de claviatură, nici nu mă încântă prea mult. Albumul se reduce cel mai bine la seria iv, din care suntem răsfățați cu trei numere. Toate traversează mai multe stări, unele de un infecțios serialism, altele pur și simplu cu o textură subțiată sau cu voci vâjâind prin urechi sau pocnind sub tensiune. Toate prezintă și un nucleu eterofon (precum în iv 4, cu patru instrumente etajate) ori sub o formă unitară, precum clarinetul în iv 3 atacând înălțimi una câte una, uneori supraacute periculoase, suflându-le pe toate vânjos, aprinzând întreaga rezonanță. Că veni vorba, iv 3 este fără îndoială cel mai remarcabil episod de aici. Heck, am să și plusez: cu siguranță una din cele mai fine introspecții moderne ale clarinetului.

Advertisements