Rome – Die Æsthetik der Herrschaftsfreiheit

by Viktor Bach

Hullo M.,

Cam repejor stinsă discuția lansată de tine, acum ceva vreme, despre albume care să dea serios de gândit, dar cred că am găsit ceva ce merită expus; aș zice că mă și frământă (a se citi: consumă tot mai îngrijorător) să scriu despre. Ultima audiție, acum vreo două vineri, a fost și scânteia care m-a făcut să socotesc că s-ar potrivi temei. De ce au trecut două săptămâni de atunci ține mai degrabă de cât am ruminat ideea.

Carevasăzică, Rome, o trupă luxemburgheză avându-l pe Jérôme Reuter drept mastermind vocal-liric și semănător politico-filosofic, una care n-ar trebui să fie tainică fanilor neofolk / martial – despart precaut cei doi termeni, temându-mă că nu s-ar apropia prea mult (la fel cum punându-i dimpreună cu Ordo Rosarius Equilibrio sau Current 93 este probabil un act la fel de neglijent). Cât de cât în temă cu ei: deloc captivat de Nos Chants Perdus din 2010, în timp ce Masse Mensch Material (’07) s-a dovedit foarte plăcut și adâncitor într-o seară, plimbându-mă prin centrul Romei, decizând să fiu autist la toată viermuiala dimprejur.

Iar acest album a mers în toate felurile prost prima da… primele dăți. L-am încercat târziu de tot, un prieten deja îl înnobilase fruntaș (deși, mai încolo, a admis și el că i-a luat mai multe ori până să fie topit), față de care am fost mult mai mâhnit, trecându-mi ottova pe lângă urechi, plăcându-mi doar (pe loc) ”The Pyre Glade” și altă piesă de miez de pe al doilea disc cu un sample de cor de copii în el.

În prezent ”The Pyre Glade” rămâne una din favoritele mele iar corul de copii se pare c-a fost doar în capul meu. Ce simt, în schimb, vis-a-vis de album stă acum altfel. Nu obișnuiesc să pun accent pe cât de împlinitor poate deveni un anume album cu fiecare reascultare (pentru că sentimentul s-ar ieftini inevitabil), dar de data asta chiar a fost o surpriză, punându-mă într-o ciudată postură de convertit; ținându-mă în continuare en prise, părțile sale glorioase trimițându-mă în transă, în timp ce enigmele sale mă posedă și mai tare. Nu este nici cel mai bun, nici preferatul meu al anului, dar la ce marasm de an a fost 2011 și cum nici albumele pe care le-am apreciat mai mult n-au evoluat în asemenea manieră, asta da captivare – într-un fel care mi-a lipsit în ultima vreme.

Mai presus de toate, însă, mă surprinde totalmente, adevărul fiind că ce fac aici este în parte un éloge orbecăit, multe fapte și detalii nu mi-s pe înțeles. Este conceptual amplu, solid, împrejmuitor. Prietenul menționat mai devreme îl găsește a fi superior ”creatiilor altor neo-(marțial)-folkiști de când exista genul”; în lipsă de cunoștiințe, o să mă încumet și eu zicând că se prea poate; nimic atipic în preocuparea trupei, tinzând totuși a fi cel mai stilat și decisiv material al lor la zi (și poate pururi).

Cât de mult însă pereginează prin istorie, hronichează, vociferează filosofic și politic, păstrează totul artistic sau, precum sugestia-i, estetizează rămâne în mare un aspect neclar mie. Sunt părți bogate de discurs și cugetări în germană – ce încântat sunt că am uitat limba pentru a doua oară în viață! – dar a cui voce este; ce ne zice; sunt citate dintr-o carte (Die Æsthetik în sine zvonit a se asocia cu Die Ästhetik des Widerstands de Peter Weiss – ”rezistență” colo, ”liberare de sub dominație” sau cam așa ceva, aici)? Et caetera. Alte și alte întrebări similare. De unde se inspiră? Care îi sunt sursele? Albumul a venit cu câte un booklet voluminos pentru fiece disc (suduindu-mi pentru asta metodele mele vicioase de a-l procura). Reacțiile și criticile sunt încă puține, cea mai indicată recenzie fiind deocamdată aceasta.

Conceptul este și unul cardinal, altfel totul ar valora câteva monede mai puțin. Pe deplin convins de cântecele quasi-acustice folk nu sunt nici acum; solilocviile (principale sau de antract) sunt vădit mai interesante, iar sampling-ul electronic este mai bun, superbe uneori, venindu-mi a mă sili să găsesc de unde provin.

Prima parte (“Aufbruch“/”A Cross of Wheat“) este amară și dramatică, începând cu o introspectivă, de un liber spirit (deși, descrifrând mai bine sensul cuvintelor, ar putea fi și martirească) plăsmuire (”Ich versinke im Eis von Kronstadt… Ich liege unter den Pflaster von Paris… Ich steh versteinert in Berlin… Ich liege in den Straßen Barcelonas…”) – genul de rânduri pe care le-aș fărbui pe pereții camerei (chiar de m-aș masca ipocrit într-un evadator, când colo încătușându-mă în izolare) -, răzbind și pârjolind apoi totul cu ”The Angry Brigade”, invocând atmosfera sufocantă a unui raid de noapte (”Our Holy Rue”), venind cu primul arioso din câteva (”The Death of Longing”) sau cu un poetic/ocult canticlu înspre final (”…for we have a pact of blood with the Sun”). A doua parte (”Aufruhr”/”A Cross of Fire”) ar fi și mai prăpăduitoare; cert ajung la capătul ei stors și pierdut. Ultimul act (”Aufgabe”/”A Cross of Flowers”) ar antrena o aparentă rezoluție, dar și aici îndoielnic dacă prin a merge înainte (intr-un fel de vive la resistance toujours) ori a rămâne cinic cu privire la toate (”As long as the music‘s loud enough, we won’t hear the world falling apart.”)

Așadar o minunare față de ce este sau față de tot ce poate însemna acest album? Mai bine de atât nu pot mărturisi în acest moment. Cred că orice minte progresivă poate să-i vadă potențialul. Cel mai actual, la scală mare, înfierbântat politic, simbolist, glăsuitor, dar patronat artistic album conceptual. Cu atât mai frapant, dacă de o originală cre(z)are; deschis la interpretare, dacă bazat sau derivat din ceva. Oricum, dorindu-se un ”manifest al libertății, liberării individuale”.