Braxton Braxton Braxton Braxton (I)

by Viktor Bach

Țicneală curată, mi-am și zis la momentul respectiv, să fie aceste lucrări primele de Braxton ascultate vreodată (dap, șoc cunoscătorilor, nu i-am auzit nici măcar clasicele, cum ar fi… ăăă… omg fail). Rău realizat însă și c’est ça. Cu siguranță că n-aș avansa nesăbuința până la a le recomenda înainte celor certificate. Dar iarăși, aceste albume sunt ceea ce sunt, deopotrivă bune și sucite, cu Braxton un maestru cărunt, și îndârjit de activ, și admirabil neobosit, în compania unor viteji ai genului de care îmi plac (Ho Bynum) sau mai degrabă nu (Halvorson), concerte epice în durată și masive în interacțiune, cu repere și culminații fluctuante, îngrijindu-se de un specific esperanto muzical. Toate albumele au fost scoase în 2011, dar asta nu spune multe, după ocazie și an. Desigur, nici singurele de anul trecut – întrucât ciclul chiar nu pare să se isprăvească – dar cred că ne ajung.

Quartet (2008), sau, pe porțiunile cele mai valoroase, o mixtură inertă și lipicioasă de alămuri și lemne grele, basiste – Ho Bynum la trombon, Katherine Young la fagot și Braxton mânuind un clarinet contrabas! (în timp ce Mary Halvorson este picky & plucky, ca de obicei), altfel o scorneală mai întinsă, scrâșnindă, frenetică, de duh sau răsuflând oftat (instanțe toate în care muzicienii sunt sincroni). Porțiunea de mijloc, isterică într-un fel, cu un vacuum electronic pornit, înecăcios, bramburind melodic, o infusio lunatică.

Two Compositions (2007), una din ele bogată armonic, cu oomph, vibrând și prefirându-se, altfel croind printre note și tonuri, calm flecară, vociferantă, cu o fărâmă de-un hard-boiled cool bop. În comparație, a doua este gândită mai clasic, mai greu de răzbit prin ritmicitatea cimentată și unisonul defect, totul grav, călcat, secătuit și în general nesuferibil, până când se eliberează și dezmeticește.

Advertisements