Braxton Braxton Braxton Braxton (II)

by Viktor Bach

(cont.)

Composition No. 19 (for 100 Tubas) (2006) sau unde mă despart inflexibil de estetica lui Braxton, oricare s-ar dori aceasta să fie în cazul de față. Se poate ușor respinge însăși valabilitatea uneia. Lucrarea obișnuiește să fie cântată în aer liber, ceea ce mai sensibilizează lucrurile. Pentru compoziție însă, eufemismele sunt aproape oportune; a o spune așa cum sună ar fi deja prea punitiv. Cum ar fi că e molatică, unsuroasă, flatulentă, iritantă în sunet, sedentară în metru, rigidă în concept. Nu sunt chiar 100 de tube strânse aici, dar nici nu contează prea mult, fiind nedeslușibile și copleșitoare așa cum sunt. Este un scrântit coral de bași în care vocile alunecă printre tonuri pe cât de lent posibil. În mod ironic, o al naibii de supremă și monumentală cacofonie, din câte mi-a fost dat să aud până în prezent.

Rămâne Septet (2008), despre care pot spune cu oarecare comfort că îmi place cel mai mult. Se aseamănă cu Quartet (Ho Bynum și Halvorson se ivesc din nou), de nu practic o variațiune mai sonoră, încinsă, dinamică a sa. Expansivă tehnic, doldora de efecte și aproape roind pe nesimțite un ceas întreg. Muzică lăsată să respire, în afară de un număr de motive, cântate în diferite momente de întregul grup (dintre care unul îndeajuns de zăpăcitor încât să mă facă să cred că este extras din finalul Simfoniei a V-a a lui Prokofiev). Tonică la început, très libre după, o veritabilă mixtură.

Advertisements